Dulci ca mierea sunt gloanţele toamnei

Trebuie să ai un tirbuşon cu spirală adîncă să desfunzi sticla trecutului. Dacă se sfărîmă dopul, cad firimituri din prezent, şi cînd torni în pahar, şi sorbi, dulceaţa şi muncegaiul se amestecă. Cînd eram mic, citeam cărţi cu eroi, acum citesc din cele cu martiri.

Mute, fără elanuri romantice, îmi revin în minte, în fiecare toamnă, versurile lui Blaga: “Între frunza ce cade/ si ramura goală/ moartea se circumscrie/ c-un gest de extatică boală./ Un joc îngînînd cu lemnoasele  membre/ suna tîrziul, nebunul, caldul septembre.” Ce limbă minunată, ce puţine consoane! Rotundă, latină… Cum ar spune Andrei Scrima, vorbind despre muzica sfîntă, „e ca şi cum am percepe prezenţa sonoră a unui fîlfîit de aripi angelice”, „fluidă şi mai mult decît subtilă”.

Era pe la începutul anilor ’60. La etajul cinci- blocul avea şase etaje-, locuia un băiat care nu ieşea niciodată la joacă. Într-o zi, a venit o doamnă frumoasă la uşa noastră şi m-a rugat să mă joc cu fiul ei. Nu mi-a plăcut ideea. Eu eram maidanez, ăla era de la cuşcă, dar m-am dus. M-a rugat mama, i-a fost milă. O singură dată.

Copilul era timid şi bine crescut. Trăia în bogăţie. Avea jucării nemaivăzute, nici înainte, nici după. Printre altele, o locomotivă cu pistoane adevărate, care se mişcau cu aburi, de la un fel de spirt pus într-un soi de cutie. Cel mai tare se temea de Radu Portocală, care era copil de “foşti”, familie de liberali adevăraţi din Brăila, oameni bogaţi şi respectaţi pe “vremuri”. Radu a fugit şi a ajuns mare ziarist la Paris. Avea un curaj nebun de mic. Nu ştiu, cred că vorbeau în casă despre trecut. A scris, după mulţi ani, despre mascarada de la Revoluţie, în “Le Point”, cînd alţii îşi făcuseră idol din Iliescu şi-l „plimbau”, cu tabul, pe Coposu prin Bucureşti.

La cîteva luni după vizita mea la copilul singuratic şi maşinile lui minunate, am auzit că s-au mutat “la şosea”. Tatăl său fusese numit ministru de justiţie, în plină epocă stalinistă. Vă imaginaţi cam ce soi de om era. În 1965 a fost dat afară, cînd comuniştii şi-au schimbat faţa, dar nu şi năravul. Stingheriţi de crimele din gulagul românesc, despre care, oricum, nu se vorbea, au urmat noua linie a Moscovei şi a lui Hruşciov. Noi citeam la şcoală despre Pavlic Morozov, nu despre Iuliu Maniu.

În locul băiatului, s-a mutat altul, la fel de retras. Din cînd în cînd, ieşea la fereastră şi scotea mitraliera de tinichea cu magazie rotundă, ca la partizani, şi ne împuşca de la etaj: ra-ta-ta-ta, ra-ta-ta-ta. Pînă într-o zi, cînd i s-a stricat ceva la ea şi a fost nevoit să ne exececute verbal, nechezînd de dimineaţă pînă seara: che-he-he-he, che-he-he-he. Nu ştiu ce era taică-său, dar e mai bine că nu ştiu.

Oricum, ce importanţă mai au toate astea acum, din moment ce am fost judecaţi şi executaţi de mici? Am fost o generaţie de sacrificiu şi atît! Una din multele…

Anunțuri