Quelle mouche te pique?

Dragostea e o chestie foarte complicată. Bărtînul meu profesor de franceză avea o vorbă. Cînd ne vedea mofluzi şi greşit împachetaţi de dimineaţă, cu mintea mai răvăşită decît părul, cu cravata strîmbă (incredibil! dar pe vremea aia, la liceu, cravata era obligatorie), extrăgîndu-ne leneşi, din bancă, în trepte, ca traşi pe roata dinţată, punea un diagnostic clar: la maladie d’amour. Şi continua, invariabil:

-Quelle mouche te pique? Cu alte cuvinte, nu venise încă vîrsta să ştim cu ce se mănîncă sentimentul. Era pe vremea cînd nu se purta abuzul de Corinteni 13.

N-apucai să răspunzi. Îţi întindea batista, orbitor de albă. Evident, n-o foloseam. Trăiam şi sufeream simbolic.

Zilele trecute mi-au adus, în urgenţă, un bondoc într-un căruţ. Omul se plîngea de durere în piept. Era congestionat şi lac de apă. Deşi tînăr, puteam să jur că e infarct. Pe electrocardiogramă, în schimb, nu apărea nimic. Durerea avea alt motiv. Nu ceda la niciun calmant. Lista era lungă. Trebuia să tai, pe rînd, una cîte una, toate cauzele probabile. Radiologic, normal. Laborator, normal. Durerea, în schimb, nu se calma.

Coşmarul a durat cîteva zile. O femeie grasă, tînără, cu faţa de lipie, cu părul lins şi tăiat scurt, se proţăpi, de a doua zi, la patul lui şi-l ţinu de mînă trei zile.

-Ce să fie asta? m-a întrebat una din colege.

-E dragoste în formă continuată, dragoste adevărată,  i-am răspuns, convins că, dincolo de credinţă şi speranţă, numai dragostea te ţine de mînă şi te mîngîie pe patul de spital.

A venit şi ziua plecării. Pe om nu-l mai durea nimic. Dincolo de tratament, miracolul dragostei învinsese din nou. I-am chemat femeia, să-i dau ultimele îndrumări pentru acasă:

-În primul rînd, nu-l mai lăsa să bea. Iar dacă bea, nu-l lăsa să urce pe acoperiş.

Omul era meşter la ridicat case. Le pornea din pămînt şi cu pămînt.

Femeia mă privi, cu faţa ei galbenă, de lipie:

-Suntem divorţaţi de cinci ani. Mi-am luat copiii şi m-am dus la mama. Venea acasă beat, mă înjura şi mă bătea. Nu s-a lăsat de băutură.  N-am putut suporta. Îl urăsc. Mai bine mor, decît să mă întorc la el.

-Bine, dar toate astea… Ţinutul de mînă? Nesomnul?

Femeia îmi întoarse spatele. Quelle mouche te pique?

Seara, mă dureau toate cele. M-am aşezat, fără niciun chef, în faţa calculatorului. Nevastă-mea veni lîngă mine şi, luîndu—mi mîna, mă întrebă:

-Te doare ceva, iubitule?

-Quelle mouche te pique? N-am nimic… ă!

Anunțuri

6 gânduri despre &8222;Quelle mouche te pique?&8221;

  1. Am bocit ca un prost, cu pumnii la gură, citind şi recitind postarea asta… pe mine quelle mouche m’a pique?
    Fir-ar să fie de dragoste… DE CE există ea pe lume???

  2. Convietuire
    Dragostea este singura care creeaza si invinge cu adevarat! E Mare mester. Prin suferinta sau bucurie, cu mare inventivitate si daruire creaza.

  3. (…) Mai plang ca sunt norocoasa ca am gasit-O, chiar daca a trebuit sa plang din nou… dragostea mamei mele care e atat de departe, caci eu a trebuit sa plec de acasa… pretul dragostei se plateste scump… cu

  4. Dragă Raluca, ţi-am moderat o parte din comentariu, pentru că am considerat remarcile tale nepotrivite. Dacă ceva nu e în regulă, axează-te pe mine, nu pe cei care comentează.
    Mă bucur că tu ai înţeles misterul dragostei, că pe tine nu te mai pişcă nimic.
    Spunea cineva că ura este tot dragoste, dar cu semn schimbat.
    Ce crezi de chestia asta? Pe asta n-ai găsit-O? 🙂
    Că n-ai auzit de Michel Sardou, nu mă miră. Nu mă miră nimic cînd vine vorba de poporul român. De-aia s-a inventat bacul diferenţiat, ca să nu ne batem pe aceiaşi cîntăreţi. Fiecare cu maneaua lui 🙂

  5. Tocmai m-am asezat din nou in fata computerului, caci s-au calmat „teroristele mele” cu o doza buna de desene animate, si am vazut ca mi-a plecat „opera”.
    Se pare ca in exprimarea mea am abuzat de prea multe procedee epice si am facut un talmes balmes.
    Vroiam sa spun ca m-a emotionat foarte tare postarea de azi, mai ales incheierea. Chiar mi-au dat lacrimile, caci amestecul dintr-un text foarte bine scris si o muzica sensibila a functionat.
    Imi cer scuze si bine ca ati scos ceea ce ar fi lezat fara intentie pe alti comentatori.
    Am gasit dragostea, dar nu cred ca am descifrat misterul. E prea complicat si cere multa experienta de viata dar si multa documentare. Plus ca totul are un pret.
    In alta ordine de idei, vroiam sa spun in comentul anterior ca eu traiesc o dilema: „Quelle mouche ma pique?” de a trebuit sa sacrific dragostea fata de parintii mei, de prietenii mei, de locurile natale si sa plec departe dupa … un singur barbat????????????? 🙂
    Asa este, ura este inversul iubirii. Ura este un sentiment pe care il detest, dar cred ca il traim cu totii, acum depinde cat procentaj ii alocam.
    Revin cu alta ocazie, caci trebuie sa adorm „teroristele”!
    Multa iubire, sub toate formele pozitive, tuturor!

  6. Dragă Raluca,
    Am înţeles! Mă bucur că-mi scrii comentariul de mai sus.
    Despre ură, ca formă de dragoste, dar inversă, a scris Giordano Bruno, în Renaştere. Îl citează Culianu. Indiferenţa este ucigătoare. Mai degrabă faci pe unul care urăşte, să iubească, decît pe un indiferent să simtă ceva. Cazul, celebru, e al Apostolului Pavel. Din torţionar, a devenit apostolul neamurilor.
    Virgil Ierunca, care a fost un agnostic, scria în Jurnalul său că a dorit să creadă, să simtă ceva pentru Dumnezeu, şi că a „stat pe drumul Damascului” ani de zile, aşteptînd revelaţia, fără niciun rezultat. Probabil nu L-a urît destul pe Dumnezeu, mai ştii?…

Comentariile nu sunt permise.