Mărul tocat la Agapia Veche

Poate am să scriu cîte ceva despre cele citite. Andrei Scrima, de exemplu, fabulos şi total nepotrivit cu ceea ce se întîmplă în mintea oamenilor pe care-i întîlnesc în fiecare zi. Apoi, din jurnalul lui Virgil Ierunca, file care mă trimit într-un dialog imaginar cu umbre despre care n-am auzit pînă atunci.

Cînd trăiesc într-o ţară precum România, am tot dreptul să mă întreb de ce caut, de cîte ori am prilejul, să mă petrec printre zidurile unei mănăstiri sau printr-un cotlon ascuns de lume. Pentru că, trebuie să recunosc, spre liniştea mea, nu e nimic duhovnicesc  şi profund în toate astea, ci o simplă scufundare într-un timp cristalizat, în care încerc să descopăr forme care, probabil, nu există decît sub formă de reflexe, de umbre, de mişcări mimetice, fără conţinut spiritual descifrabil.

E şi asta o formă de a linguşi trecutul, pe care cred că-l înţeleg, deşi nu l-aş fi trăit niciodată acolo. Pînă la urmă, rămîn cu impresia că, din  tot zbuciumul, aruncînd miezul, mă aleg cu cojile unui spaţiu numit de unii sfînt, unde nimeni nu înjură, toţi vorbesc în şoaptă  şi, mai ales, nu lasă în urma lor peturi, hîrtie igienică şi chiştoace de ţigări. Ceea ce, pentru România, nu e puţin lucru.

Mă aleg cu imagini. De exemplu,  o măicuţă încercînd să doboare un măr din vîrful pomului, cu scîndura de la toacă, ca să-l ofere, apoi, unui Adam borţos ce se leapădă, cu poftă ipocrită,  de satana („Dar eu, maică, nu ţi-am adus nimic!…”), într-un simulacru de conversaţie la care trag cu nesimţire, cu urechea şi cu nădejdea  că, pînă la urmă, şi în grădina Edenului lucrurile ar fi putut să stea, cumva, la fel. În fond, şi primul om a venit tot cu mîna goală la femeie şi tot un soi de măr a căpătat.

(lîngă măicuţă nu e diavolul, să-i spună ce măr să culeagă, ci femeia-turist, specie care a apărut mult după aceea, împinsă de păcatul curiozităţii)

Anunțuri