Cum e să-ţi rupi capul

Mă întreba astăzi un coleg dacă înţeleg ce vrea să spună expresia „a-ţi rupe capul”. Evident, folosită de la caz la caz. „N-aţi auzit-o niciodată? e frecventă în muzica tinerilor de pe la noi!” Cum muzica aia n-o ascult, am declinat orice competenţă în materie de argou.

„Să vedeţi cum stau lucrurile” a continuat, cu îndîrjire, fără să mă slăbească nicio clipă din ochi. Fiind pediatru, avea toate motivele să fie îngrijorat. Aflase de la o fată de liceu, care ameţea şi venise la consult. Nu mirosea a alcool. „Nu cumva te droghezi?” o întrebse colegul. „Eu?! Să-mi rup capul cu mîna mea?”

Deci, a conchis el mulţumit, asta era ce va să zică „să-ţi rupi capul”. Să te droghezi: cu etnobotanice, cu votcă şi diazepam, cu orice.

Habar n-am cînd a început dezastrul în educaţia tinerilor. Nu e o chestie specific românească. Monica Lovinescu, văzînd ce se petrecea în Parisul de sfîrşit de secol şi mileniu, scria că  „răul, adică instalarea unei permisivităţi generalizate („e interzis să interzici”), laxismul cvasi-generalizat, vătămarea simţului de răspundere, n-au mirat pe cei care le preziseseră.” Şi tot ea nota mai departe:

Aspectele negative evident se acumulau (şi nu erau luate în seamă): disciplina, ierarhia şi transmiterea cunoaşterii erau sabotate în universităţi… Sistemul educaţional ferfeniţă se vedea înlocuit cu gadgeturile distracţiei: copilul se învăţa şi forma pe sine jucîndu-se, adultul evita doar să-l disturbe.” (1)

Cu alte cuvinte, ieri ne-am rupt noi gîtul şi azi îşi rup ei capul.  Chiar dacă hermeneutica diferă de la o generaţie la alta, rezultatul e la fel de profund şi de dramatic.

(1) Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, ed. Humanitas, 2010, pag. 572-573.

Anunțuri