Cronici mondene (77) Ghiţă cîntă la portiţă, dar depinde cui…

Într-o postare remarcabilă, Teofil Stanciu încearcă să desluşească pînă unde pot să meargă tinerii creştini evanghelici cu libertatea de exprimare în muzică şi text.

Cred că singura artă prin care tînărul Ghiţă îşi poate exprima dragostea faţă de oiţa sa iubită Ziţa este arhitectura: îi trînteşte un vilan cum nu au alţii şi toată biserica îl va vorbi de bine. În rest, nu există nicio scăpare.

Dacă elimin dragostea din poezia lumii e ca şi cum aş goli vulcanii de lavă şi i-aş umple cu dulceaţă de căpşuni. Dacă Ghiţă este bîntuit de arta plastică, să fie fericit că varianta figurativă e de mult apusă, pentru că nuduri cu surori sunt de neimaginat. Dar, dacă alungi din muzee şi din expoziţii nudurile, e ca şi cum i-ai da unuia să mănînce ciorba cu beţişoarele.

Despre muzică a vorbit foarte frumos şi adevărat Teofil Stanciu. Ghiţă îşi poate arăta dragostea pentru aleasa inimii sale prin ritmuri din cele mai moderne. Problema este dacă să se ştie sau nu că, de cîte ori vine vorba despre Dumnezeu în versurile alea, Ghiţă s-a gîndit, de fapt, la Ziţa. Lucrurile sunt greu de precizat, muzica fiind un regat inefabil, dar sunt convins că există în fiecare biserică comitete anume pregătite care să ia la scuturat notă cu notă.

Cred că toată tevatura se trage din lipsa tradiţiei, sau mai bine zis, din negarea ei. Din nefericire, multe din bisericile noastre au aerul defect al lucrului american prost făcut şi în casă. Lipsa liturghiei în biserică a inventat ipocrizia în pat (fie-mi iertată imaginea).

Evident, e la fel de periculos să cad într-un soi de marcusianism, etalînd defectele unora şi uitînd să le arăt pe ale celorlalţi. Cu alte cuvinte, există de multe ori în artă un drăcuşor care nu Îl asistă pe Dumnezeu, ci pe om. Trebuie să îl acceptăm şi să ne asumăm riscul, dacă vrem să mergem cu analiza pînă la capăt.

O creaţie, o dată terminată, capătă un soi de existenţă independentă şi artificială, chiar dacă sinceritatea care stă la baza ei nu poate fi pusă la îndoială. De aici, poate,  şi responsabilitatea enormă a gestului artistic şi teama celor care îl consumă crud, la cină.

Anunțuri