O carte care nu începe nicăieri

Ăsta a fost sentimentul pe care l-am avut în momentul în care am început să răsfoiesc ultima scriere a lui Andrei Pleşu, „Parabolele lui Iisus”, apărută recent la Humanitas.

De obicei, înainte de a cumpăra o carte, citesc, la întîmplare, fraze din cuprinsul ei. Dacă prima impresie nu e bună, nu încerc să mă conving că poate, cine ştie?, în viitor îmi voi  schimba părerea.

Îmi place sau nu-mi place, judec după gust, dincolo de orice consideraţii care ţin de autor, de modă sau snobism.

 

Grila e înşelătoare, dar m-a scăpat, de-a lungul vieţii, de culturalizarea forţată. Nu am refuzat niciodată o sugestie, dar încăpăţînarea m-a făcut să nu citesc decît ce mi-a plăcut. De aci, probabil, şi multele lacune din cultură pe care, cu o educaţie spartană, le-aş fi evitat.

Aşadar, cartea lui Andrei Pleşu are fraze minunate (nu găsesc, în grabă, alt termen) oriunde ai deschide-o. E obositor de interesantă, incitator de cultă şi revoltător de originală. Practic, nu ştiu de unde s-o încep, aşa încît o voi amîna, urmărindu-mi grila cenuşie a cărţilor de zi cu zi. Scap, pentru moment,  de povara frumoasă a cititului pe nerăsuflate, care de la o anumită vîrstă îmi complică, palpitant, metabolismul inimii.

Cartea ca obiect este desăvîrşită (iar un cuvînt mare, dar altul nu găsesc). Tipărit pe o hîrtie uşor gălbuie, suficient de groasă ca să simţi povara întoarcerii filelor şi să audă şi vecinii, cu un miros plăcut de tuş copt, cu pagina aerisită, cu margini generoase, cartonat şi cu o supracopertă grafic impecabilă (alt termen exagerat, dar nu ştiu altul), volumul lui Andrei Pleşu poate fi un drum şi o povară.

Rămîne să decidem asta fiecare, pentru sine, păşind pe calea ei.

Anunțuri

9 gânduri despre &8222;O carte care nu începe nicăieri&8221;

  1. Lansarea cărţii într-o perioadă premergătoare alegerilor parlamentare (8 noiembrie) implineşte, într-un fel, motto-ul de la lansare: „este mai bine să fii cuplat la actualitatea Bibliei decât la actualitatea jurnalelor de ştiri, care devin ‘biblia contemporană’”.
    Una din „temele de gândire” ale cărţii este, la pag. 27, nu de ce Hristos vorbeşte despre Împărăţia de apoi în parabole, ci de ce ucenicii săi îl întreabă acest lucru, deşi vorbitul în parabole era un lucru comun în spaţiul evreiesc. „De unde şi presupunerea unor exegeţi că, în pasajele amintite, avem de-a face fie cu programul „universalist” al evangheliştilor, fie cu pasaje adăugate, lămuritor, de Biserica timpurie”.
    Totuşi, ţinând cont de faptul că „mai ales când iau în discuţie lucrări vechi, grămăticii preferă, în mod spontan, să se îndoiască mai curând de istoricitatea textului decât de propria isteţime”, propun – fără pretenţia unui exeget – o explicaţie: ucenicii se întrebau de ce mult-aşteptatul Mesia, venind pe pământ, trebuia să folosească parabole în „discursul său sapienţal”, şi nu putea să vorbească direct despre Împărăţia Lui.

  2. Să înţeleg că ai citit cartea? 🙂
    Cu ceva timp în urmă (poate un an, poate ceva mai mult), pe blogul lui Marius Cruceru am văzut o trimitere la o conferinţă de aprox. o oră de-a lui Andrei Pleşu pe tema parabolelor. Ţin minte că mi-a plăcut foarte mult. Filmul de mai jos arată rău, dar e din zonă: http://www.youtube.com/watch?v=3X4cybFuvyg

    La pag. 27, invocată de tine, textul lui Pleşu sună aşa:

    „Fapt este că întrebarea cu privire la rostul parabolelor în discursul sapienţial al lui Iisus ar avea sens mai degrabă într-un mediu neevreiesc, nefamiliarizat cu deprinderile pedagogice ale evreităţii. De unde şi presupunerea unor (sublinierea mea) exegeţi că, la pasajele amintite, avem de-a face fie cu programul „universalist” al evangheliştilor, fie cu pasaje adăugate, lămuritor, de Biserica timpurie.”

    Vezi, Andrei Pleşu nu spune de „toţi”, ci doar de unii. Treaba lor! durea-m-ar capul de gărgăunii altora? nicicum! 🙂

    De fapt, ai văzut că în capitolul imediat următor, Andrei Pleşu continuă problema, cu răspunsul Domnului, citînd din Marcu 4. 11-12., etc. Lucrurile, cu alte cuvinte, se înlănţuie, vin unele din altele, nu se dau sentinţe, nici nu se clarifică întrebările, ci se adîncesc enigmele, misterele.
    De fapt, Andrei Pleşu se înscrie, aici, pe calea deschisă de Andrei Scrima, al cărui legatar testamentar, din cîte ştiu, a fost. Şi nu numai testamentar, ci şi spiritual.

  3. N-am trecut de primul sfert, dar cât am citit, m-a captivat (să fii elev ia mult timp 🙂 ).
    Cartea s-a lansat la Biblioteca Humanitas de lângă Cişmigiu, la câţiva paşi de şcoală. N-am fost la lansare, dar am citit un rezumat (al lansării, nu al cărţii 🙂 ).
    Unul din motivele pentru care am luat cartea negreşit, cu o zi înainte de lansare, a fost recomandarea dată de Emanuel Conţac pe blogul dânsului.

    „Gărgăunii altora” tocmai, n-ar trebui să dea bătăi de cap, şi tocmai de aceea, presupunerile unora (nicidecum să fie toţi!) nu sunt netratate de autor (cred, până la finalul cărţii), şi pentru a lăsa unor cititori plăcerea (în cazul de faţă) unei apologii destul de simple (precum „cazul lui William Herzog”, p. 56),
    Şi, în fine, „Parabolele lui Iisus” nu este o lucrare de apologetică, ci tocmai pentru că „nu se dau sentinţe, nici nu se clarifică întrebările, ci se adîncesc enigmele, misterele”.
    Mai mult n-aş putea să zic până nu termin lectura.
    O seară frumoasă, domnule doftor :-)!

  4. Expunerea prezentata de Plesu in workshopul sau mi se pare exceptionala. As cuteaza sa spun ca este una din cele mai bune prezentari din cate am auzit in ultimii 10 ani pe aceasta tema.

    Nu banuiam ca Plesu ar fi fost interesat de religie si intr-o masura atat de profunda. Face o prezentare care depaseste cu mult si potentialul oamenilor de religie (ma refer la de-ai nostri, nu la de-ai lor 🙂 ). Impresionant si merita citit chiar daca complica metabolismul inimii 🙂 .

    Nu am avut inca sansa sa rasfoiesc cartea, dar sunt tentat sa o comand, chiar daca va dura o luna pana o voi primi 🙂 .

    Foarte bine spus, nu incepe de nicaieri, dar incepe cu 7 note mai sus decat ne puteam astepta 🙂

  5. Bravos,colega,ca ai timp sa fii la zi cu noutatile.Ma gindeam ca si domnia ta ai putea scrie o carte ca a lui Plesu.
    Desigur,va avea gust dulce-acrisor,cu tente amarui si foarte bine condimentata.
    Sa se digere usor.
    Scrii frumos,cind vrei-de ex postarea cu ,,fratele meu naspa” la care ai blocat comentariile.
    E un articol uluitor , care e scris de celalalt Razvan…acela din ,,culorile toamnei,palaria de pai” din oct 2008.
    Vreau sa cred ca acela e adevaratul Razvan.
    Trec rar pe aici,din lipsa de timp.Dar ma bucur sa vad ca te-ai schimbat …stii tu…tezele si antitezele de la Moldova”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s