Corală

Dragii mei, gata! Se pare că am terminat cu bucuria şi vom trece la treabă, fiecare după cum îl taie capul. De fapt, puţini sunt cei care-şi fac… de cap, adică sunt independenţi de toţi şi de toate, după mintea şi după gustul lor.

Nici dacă eşti îngropat în bani nu cred că te poţi sustrage în totalitate mediului tău, presupunînd că nu o vei lua razna de unul singur pe munţi, prin deşert sau pe mare. Tendinţă la schimnicie nu cred să aibă vreunul din cititorii mei, nici măcar cei întîmplători. Libertatea asta de care tot vorbim este sau o minciună, sau o povară. Creştinii s-au făcut robi Domnului şi s-au eliberat din robia păcatului, ştiu asta, mulţumesc că-mi amintiţi. Dar eu nu mă gîndeam aşa de profund, ci mă limitam la universul mic care mi se deschide în faţă.

Am văzut o babă proastă la televizor care ghicea vremea în foile de ceapă, pe care punea nişte sare. Şi am văzut o altă babă, ceva mai deşteaptă, care spunea pe nemţeşte că economia europeană va suferi în continuare, dacă nu va fi  mai bolnavă ca înainte. Cînd am plecat spre Betleem, v-am cam lăsat pe drum şi mi-am uitat vorba.

De fapt, o dată ieşit pe uşa blocului am dat cu ochii de un om din care nu se vedeau decît picioarele, restul trupului fiind adînc înfundat într-un tomberon. Am dat colţul străzii şi m-am lovit de o coadă puternică la îmbrăcăminte second hand, de unde cumpărau oamenii, concetăţenii mei şi ai voştri, cadouri de Crăciun pentru cei dragi.

Imaginile astea mi-au plăcut atît de tare şi m-am simţit atît de acasă, încît mi-a pierit orice chef de a mai călători cu magii după stea printre străini. Nu mai spun că am auzit tot felul de voci în cap care se certau pe seama defectelor mele de percepţie şi de gîndire. (Plec de la faptul că sărbătorile, oricum, sunt nişte nenorociri obligatorii şi repetate anual, unde contribui tot mai puţin la efortul general, dar mă plîng compensator şi tare).

Parcă auzeam o babă de pe la noi că-mi spunea: da’ nu puteai să-l scoţi pe omul ăla din gunoaie şi să-l aduci acasă, să-l speli şi să-l ospătezi şi să împlineşti cuvîntul care spune că nu lui i-ai fi făcut asta, ci lui Isus?

Sau, alta, mai puţin răstită, dar la fel de convingătoare: lasă poveştile, bucură-te de sărbătoare, că de săraci ai timp tot anul. Nu mai fi ipocrit şi treci la treabă că vine Crăciunul şi tu faci filozofie de doi bani în mijlocul străzii.

Sau, vocea celui care se mira că exist: cine mai e şi ăsta? Prin ce minte am intrat (sau blog, e totuna)? Trebuie că e pocăit, sau sectant, sau scrîntit, ptiu! Oricum, s-o şterg cît mai am timp.

Adevărul, îmi spunea un altul, trăgîndu-mă de-un nasture, nu-l vei cunoaşte  niciodată, pentru că nu ai studiat destul. Ce ştii tu să faci, de fapt? Cine eşti tu şi cine te crezi? Nu poţi silabisi nici măcar un text în greacă sau latină, n-ai călcat prin biblioteci de  zeci de ani, în caz că ştii ce-nseamnă astea, şi  vii cu texte răsuflate!

Nu e relevant, nu e deloc relevant ce spune, îmi ţipă altul în ureche, pentru că trăieşte la capătul lumii. Boul nu cunoaşte, dar rumegă. Mă mir că se găsesc unii, la fel de proşti ca el, care să se uite la tîmpeniile pe care le debitează pe gură (sau pe blog, e cam acelaşi lucru).

Lasă, mamă, că te ştiu cît eşti de sensibil, cît de mult suferi pentru altul. Nu te consuma, toate se vor aranja. Tu trebuie să munceşti mai puţin, să ai grijă să nu răceşti şi să mulţumeşti lui Dumnezeu că te-a ocrotit pînă azi, mi-ar fi spus biata mamă, dar ea a plecat de ceva vreme şi vocea vine ca de pe un disc de vinil, cu sunet cald şi cu fîşîit pe măsura repetiţiei.

Toţi au dreptate, de-asta spuneam că tăcerea e o formă importantă de auzit voci în cap. Cică medical nu e o afacere, dar asta e cu totul altă poveste. Ba e aceeaşi! ar spune unul care ricanează la tot ce zic.  Şi ar avea dreptate, pentru că trebuie să vă mărturisesc că am devenit extrem de concesiv cu ceilalţi de cînd tac şi aud voci. Esenţial e să scrii cît mai puţin şi să nu te înţeleagă nimeni. Noroc că nu mă ţine mult. Sau din păcate, ar spune vocea, sătulă pînă peste cap de cît citeşte.

Artificiile? Oh, da! Cum era să uit! Am ieşit pe stradă, aproape de miezul nopţii, îngroşînd gloata, şi ne-am uitat cu toţii în sus, minute în şir, să înceapă. O mulţime tăcută şi înfrigurată. Apoi s-a umplut cerul de lumină şi am ştiut că a venit 2013.  Unul făcea poze cu telefonul la artficii şi la nevastă, în acelaşi timp, după ce dăduse şampania să i-o ţină fiică-sa, nu cu mult mai mare decît sticla. La urmă a mirosit  totul a pucioasă. Ne-am risipit în tăcere, ca după o crimă colectivă.

Aşa a fost să fie la… „noaptea dintre ani, pe pîrtie, printre petrecăreţi”, ca să citez televiziunile care s-au întrecut repetînd obsesiv sintagma asta, adăugînd, tot ele,  că alunecarea corectă se face pe schiuri, cu clăpari şi ochelari. Ceea ce, pînă la urmă, nu e departe de adevăr, deşi dacă e să ajungi  în prăpastie, vorba nemţoaicei, merge să aluneci şi pe cur.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s