Acord final

Dumnezeu dispăruse de mult din limbajul şi conştiinţa oamenilor. Doar în cartierele sărace mai scăpa unul cîte un bojemoi, care traducea din ruseşte un nume de zeitate luată în deşert mai ales la votcă, în serile senine şi fierbinţi de vară. Dar nici acel bojemoi nu te obliga la mare lucru.

Adevărul e că oamenii, indiferent de condiţia lor, se plictiseau la un moment dat de viaţă şi imaginau alta, cu o trecere uşoară dincolo de un orizont plin de o lumină iraţională şi imposibil de povestit. Fiecare aştepta în linişte să treacă prin acea formă subtilă de decantare, într-o altă dimensiune, fără ca vreunul să aibă pretenţia să formuleze o religie coerentă, în care eventual să mai creadă careva. Fiecare îşi întemeia convingerile pe o bîjbîială plăcută şi liberă, iar dumnezeu, ca formă de entitate care ţinea loc de divinitate, devenise un subiect de discuţie cu mult mai plăcut decît erau, pe vremuri,  controversatele istorii din institute sau din catedrale. Dumnezeu nu murise, ci se transformase liber în ceea ce fusese de la început, în mintea oamenilor, un prieten şi un duşman în acelaşi timp, deşi şi aceste cuvinte, aparent definitorii pentru o anumită stare de existenţă, erau lipsite de conţinut. Cuvinte ca dragoste, credinţă sau speranţă nu se mai foloseau, pentru că nimeni nu-şi mai amintea cu exactitate cînd trăise pe pămînt ultimul om care iubise cu adevărat. Nici ură nu mai exista, nici respect, pentru că nu mai existau valori de care să aibă grijă şi totul venea de la sine, într-un crepuscul al civilizaţiei scăpate de orice privilegiu, de orice taină şi de orice aşteptare, în afara acelei treceri în lumină despre care am vorbit la început. Cineva conducea, însă, acea supă a sfîrşitului, dar nimeni nu putea preciza cu certitudine în ce consta puterea şi de unde venea ea. Evident, totul era trecut prin cutia electronică, dar adevăratele evenimente din viaţa oamenilor, de oriunde ar fi provenit ei, erau marcate de plicuri imense, lungi şi albe, pe care le primeau toţi, la o anumită oră din seară, la timpul potrivit, pentru ca să le dezbată prin cafenele, restaurante, prin parcuri sau pe băncile care mărgineau majoritatea străzilor luminate discret din cartierele de trecere. Bogăţia era o stare subînţeleasă, nu avea motivaţie, nici finalitate, nu aducea o lămurire în plus existenţei care se derula după valori greu de definit în cuvinte. Fireşte, săracii rămăseseră săraci, bogaţii bogaţi, dar cea care suferise modificări substanţiale era pătura de mijloc, colorată şi flecăritoare, fără simţ propriu, conştiinţă şi gustul datoriei. Ultimul plic primit de toată lumea invita oamenii să ucidă cîinii, care se înmulţiseră înspăimîntător. Cîini de toate culorile, mărimile şi rasele, care se muşcau între ei sau se bălăceau în sîngele trecătorilor întîrziaţi din cartierele sărace şi prost luminate ale periferiei. Oamnii se retrăgeau de prin cafenele, din birturi sau din centrul vechi şi erau întîmpinaţi de cîini, din care mulţi turbaseră. Plicul era scris în stilul confuz, franţuzesc, alternînd poezia cu mizeria de nedescris. Invita oamenii să le cînte animalelor înainte de a le decapita, a le perfora, a le eviscera sau a le strînge, efectiv, cu mîinile goale, de gît. Imboldul era lansat general şi cîţiva au pornit deîndată la treabă. Nu pentru mult timp, însă, pentru că a apărut un al doilea plic, de data aceasta mult mai nuanţat, mai ferm şi mai tehnic, aducînd dorita sobrietate germană în talmeş-balmeşul franţuzit al cafenelelor. Acolo nu se mai pomenea nimic de poezie sau de plăcerea de a ucide, ci de necesitatea organică a gestului. Acţiunea căpăta contur şi meritele realizării ţineau nu de contaminarea literară, ci de eficienţa sistemului de ucidere. Cîinii erau împuşcaţi, efectiv, pe unde se nimerea, pe stradă, pe sub mese, prin parcuri sau prin staţiile de alimentat cu combustibil. Al treilea plic, şi ultimul, cerea imperios încetarea oricăror acţiuni şi atrăgea atenţia asupra neînţelegerilor de fond ale primelor plicuri. Oamenii se grăbiseră să interpreteze ordine care nu erau neapărat necesare, care nu înlocuiau, de fapt, dialogul, şi care nu ar fi trebuit să ducă la crimă, aşa cum, de fapt, s-a întîmplat. Pentru că ce mai poţi spune despre cei doi bătrînei găsiţi împuşcaţi în cofetăria unde veneau în fiecare dimineaţă să-şi aştepte trecerea? Sau despre bietele animale, care zăceau sfîrtecate prin apartamente sau prin parcuri sau de urletele de om şi de fiară care fragmentau serile liniştite ale oamnilor? Fusese o proastă percepţie a realităţii, o interpretare eronată a poeziei, o trecere prea brutală de la linişte, la crimă. O dovadă că aşa stăteau lucurile au adus-o cei care, din diverse motive, nu fuseseră acasă şi care primiseră toate plicurile în acelaşi timp. Nu se putea face o trecere brutală între un discurs şi faptă, între sentiment şi eficienţă, fără să ucizi nu cîinii, ci oamenii. Abia al treilea plic, al suprimării celorlalte două, a dovedit că sistemul, indiferent care ar fi acela, nu se înşeală niciodată şi că singurii răspunzători pentru ceea ce se întîmplă sunt oamenii, care se grăbesc să treacă la treabă înainte de a avea motivaţia şi planul acţiunii bine conturate în minte. Că centrul nu greşeşte a fost dovedit, de asemeni, de un soi de apropiere, ivită între cîini şi oameni, după lăsarea serii. În timp ce toţi vorbeau despre bătrîneii împuşcaţi în cap, sprijiniţi de vitrina cofetăriei, cîinii, de toate rasele şi dimensiunile, se strecurau pe sub mese şi lingeau mîinile febrile ale oamenilor. Era un început de înduioşare, al unei noi forme de convieţuire pe care o dorise, de fapt, puterea, dar pe care oamenii nu au înţeles-o decît prea tîrziu sau mult prea devreme, pentru că timpul convingerilor absolute dipăruse de mult şi fiecare aştepta, după cum v-am spus, o trecere liniştită dincolo de dumnezeu, către un tărîm al liniştii şi al luminii.    

Anunțuri

4 gânduri despre &8222;Acord final&8221;

  1. Vezi cum în zbor se duce timpul!

    Vezi, cum in zbor se duce timpul?
    Asa-au trecut chiar mii de ani;
    Si noi vom trece toti, ca gandul, o Far-a lasa urme macar.

    Asa se duce-o zi ca alta o Si toate trec in vesnicii;
    In graba vine si sfarsitul o Intregii noastre omeniri.

    Intreaga noastra zbuciumare o De lupte, munci si grijuri mari,
    Se pierde toata-n lumea mare, o A celor slabi si-a celor tari.

    Si-acum, de ce-ai venit in lume, o Si-atat de mult te-ai chinuit?
    Ca sa sfarsesti in groapa-n care o De viermi sa fii tu nimicit?

    Chiar viata ce ne pare scumpa, o E o naluca-n negura;
    Peste mormant e-aceea viata o Far’ de sfarsit si vesnica.

    E viata ce-o gasim in Isus. o Pe care El ne-o da in dar
    O, spune-mi: ti-ai asigurat-o? o Sau nici nu te-ai gandit macar?
    [C. Ev. 607]

    1.Acum e anul nou, o, Doamne, slavă Ţie!
    Tu ne-ai îngăduit această bucurie!
    Dar Te rugăm din nou, pe drumul Tău plăcut
    Să ne călăuzeşti, aşa ca şi’n trecut!

    2 Să fie-un an de har, un an de propăşire!
    De pace, dragoste, ş’un an de izbăvire!
    Uniţi prin Duhul Tău, noi, prin Isus, să fim
    Ai Tăi cu-adevărat, cu viaţa să-Ţi slujim!

    3 În anul viitor, o, Doamne cine ştie!
    Din cei ce sunt acum, câţi oare-or să mai fie!
    Nu ştim câţi vor pleca, nu ştim câţi vor mai fi,
    Dar ştim că în curând, Tu, Doamne, vei veni!

    4 Noi Te-aşteptăm cu drag, grăbeşte-a Ta venire!
    Ş’atunci cunoaşte-vom deplina fericire!
    Ş’om preamări în veci iubirea-Ţi de nespus,
    Puterea, slava Ta şi Numele-Ţi Isus!

    Pe Drumul Credinţei-1930 Nr. 262

  2. ” Dumnezeu dispăruse de mult din limbajul şi conştiinţa oamenilor. ”

    Shalom ! Nici ca se putea mai bine , stiind ce va urma …Si ce va mai urma ? Cati caini se vor mai impusca ? Din case ? Din morminte …? Ca azi nu mai sunt la moda florile si crucile infipte in pamant. S-au inventat incinerarile. E mai comoda si mai igienica cenusa…
    Dumnezeu sa aiba mila de tot acest expresionism existentential , la care participa senina si inconstienta ” faptura mainilor Lui ” !

Comentariile nu sunt permise.