Cum e să înghiţi pisica

Unde se sfîrşeşte scrisul şi unde începe pălăvrăgeala? Asta e o întrebare pe care mi-o pun mie, nu vouă. Nu am pretenţia să găsesc un răspuns definitiv, aşa cum nu caut să lămuresc lucrurile o dată pentru totdeauna. Îmi lipseşte ciocanul de pironit oameni.  Recent, am văzut într-un magazin un flacon cu soluţie de dezlipit tapete, după ce ani de zile n-am auzit decît de reclamele la lipici veşnic. A fost un progres şi o mirare. De fapt, e bine ca lumea să-şi păstreze intacte nu numai misterul, ci şi bogăţia de surprize.  Adică să rămîi priponit în elanul acela pueril, abandonat unei  zone albe de gheaţă fertilă, a unui ecran sau a unei amărîte coli de  hîrtie.

Setea de comunicare: ea mi-a devenit din ce în ce mai evidentă pe măsură ce am citit (ce e drept, puţin şi fără consecvenţă) unele bloguri de-ale noastre, creştine. Mi-am dat seama că oamenii care au tăcut atîţia ani şi au stat speriaţi, pe la diverse cozi ale tăcerii, au prins un curaj nebun, o poftă de sfadă, de analiză, de compoziţie  chiar, imposibil de stîvilit.

Trebuie să recunosc, e un fenomen care m-a contaminat în egală măsură şi ale cărui cauze sunt, probabil, multiple, dar care găseşte această armată de vocabule de multe ori fără dirijor. O orchestră ivită dintr-o subterană, unde a stat pitită „la răcoare”, cu instrumentele ruginite, demodate, dezacordate şi ajunse, aproape toate, de nefolosit. Ce să mai vorbesc de idei!

O, Doamne! partiturile astea…  Pe vremuri, cînd un mare compozitor scotea cîte o lucrare, librarii se băteau pentru ea. Unii au avut succes imediat, cum a fost Mozart, alţii au fost mai prăpădiţi (dacă ar fi să ne gîndim numai la Schubert, preţuit mai mult după moarte), dar susţinătorii le-au rămas fideli, şi la bine şi la rău, pentru că au simţit că acolo zace ceva rar. Acum, pe bloguri,  poţi să compui orice, totul e să se iasă cu cîntec.

Privesc orchestrele internetului, acolo unde există un ansamblu de peste o sută de instrumente, de coruri de comentatori, femei şi bărbaţi, poate şi copii minune, mai ştii?, cu mii de timpane şi de cornuri dacă nu englezeşti, măcar americăneşti; sau formaţii ceva mai răsărite de (ră)suflători, de coarde (cu timbru grav sau pizzicato), de cameră sau de estradă, de bîlci sau promenadă, cu ton sau atonale, dirijate, de multe ori,  de afoni la limba română pe care o bat cu bagheta de-i sar literele.

Mă întreb: oare ce mă împinge să scriu şi, în fond, cine şi de ce mă citeşte? Nu mai spun că blogul meu e un soi de joc de-a şoarecele cu pisica, în care rolurile se tot inversează şi în care eu (şoarecele) pot, din cînd în cînd, să înghit pisica. Iar ce simt de la ghearele acesteia, e mai bine să nu vă spun!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s