Capete de bour

I. Americanii nu sunt proşti. Ei nu investesc într-o ţară în care nu sunt interese americane în joc. Uneori ele sunt vizibile din prima, altele se dovedesc mai tîrziu, iar majoritatea deloc. Evident, dacă americanii au pus ochii pe tine e una, iar dacă ruşii o fac, e alta. Cred că orice om cu scaun la cap preferă prima variantă. Românul laic, fundamentalist laic (ca să nu-l numesc nedus la biserică, din moment ce pe el lumea l-a păcălit că e creştin şi se duce la slujbă de Paşte şi Crăciun), a fost primul înşelat de legenda americanului dezinteresat şi bun. Chestia ne-a costat enorm, pentru că eroii care au căzut prin munţi, seceraţi de armata securităţii, au pierit crezînd că americanii sunt cu ei. Aşa s-a sfîrşit rezistenţa românească înainte de vreme, de-aia polonezii şi cehii au avut resurse să acţioneze prin anii ’80 împotriva mîrşăviei comuniste, în timp ce noi, nu. Noi, cu ochii la americani, ne-am consumat resursele înainte de coacere.

II. O altă gogoriţă în care a crezut românul fundamentalist laic a fost că occidentul e cu noi, şi mai ales Franţa, sora noastră de gintă latină. Nimic mai fals! Franţa era subjugată de marxism, îl adora pe Sartre şi se uita chiorîş la emigranţii români din Paris, pe care-i considera trădători ai cauzei nobile a proletariatului experimentat în creuzetele groazei de la Moscova, Bucureşti, Sofia, etc. Consecinţa a fost că am luat-o în bot anii de zile de nu ne-am văzut.

III. A apărut Europa Liberă şi din nou fundamentalistul laic român s-a bucurat în toată plinătatea naivităţii sale. Sigur, postul, plătit cu bani americani şi controlat de CIA, a păstrat trează conştiinţa românească şi ne-a uns inimile mulţi ani la rînd. Dar, nu e mai puţin adevărat că asta s-a datorat nu americanilor, ci eroilor noştri din spatele microfoanelor, cum au fost Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, care au luptat să treacă materiale pe care Departamentul de Stat american nu le tolerau la emisiunile în alte limbi. Totul ţinea de diplomaţie, pentru americani era un joc de unde scurte în slujba războiului rece, în timp ce pentru mulţi din lucrătorii români de la Munchen sau Paris a însemnat risc, bătaie şi chiar moarte (au fost directori români de la Europa Liberă care au murit de cancer, unul după altul, cu forme galopante).

IV. După revoluţie, mitul americanului bun şi darnic a reînviat. Din păcate, vremurile erau altele şi foamea după aşa-zisa libertate (moravuri rele, subcultură kitsch, alimentaţie şi obiceiuri împrumutate fără discernămînt) a fost un nou tip de măcel pe capul tineretului de la noi. Ce n-a reuştit KGB-istul de Iliescu (cum ar spune prietenul meu de peste ocean, Barthimeu), cu mineriadele lui, au desăvîrşit americanii cu exportul de mcdonalds. Ne iubesc americanii? Eu nu cred că sunt prea mulţi care să ştie pe unde e ţara noastră. Da, vor spune alţii, dar pentru ei „important e trandafirul” (cum spunea deunăzi Doru Radu, alt prieten de-al meu de peste ocean), adică democraţia, apărarea drepturilor omului şi alte poveşti de genul acesta. Fraţilor, eu nu cred o iotă din toate promisiunile astea. Cînd România a devenit interesantă din punct de vedere strategic, atunci interesele americane ne-au mîngîiat şi nouă fruntea transpirată de alergare după Unchiul Sam.

V. Dar ce Românie au găsit ei aici? Ce religie au românii, în afara acelor fundamentalişti laici, despre care am vorbit mai sus? Păi, în afară de ăia, mai sunt unii care fac coadă pe la icoane miraculoase, se calcă în picioare pe la spovedanii, bat mătănii pînă li se perforează colecistul, cu alte cuvinte, o religie ciudată, de ev mediu (asta nu că americanii ar şti ce înseamnă ev mediu, din moment ce ei au sărit peste timpurile alea, iar pieilor roşii, care au trăit, cumva, cu ceva timp înaintea colonizării salvatoare a pieilor albe  nu li se face educaţia cu catedralele gotice în rezervaţiile lor din nordul extrem).

VI. În afară de religia aia ciudată, americanii au descoperit la noi un fapt care i-a oripilat mai ceva ca toate: evanghelismul românesc, rămas în stadiul de fosilă, mîncător de versete ca pe fructele de mare, cu un soi de egalitarism periculos, un fel de kibbutz dintr-o epocă primitivă, pe care aceştia îl numeau biserica apostolică, de parcă efesenii ar fi descoperit comunismul înainte de vreme. Iar pentru american, lucrul cel mai important este să se simtă bine în ţară la el, adică oriunde se duce pe planeta asta. Procesul de maturizare a evanghelicilor români, bestial de retrograzi, dar fermi, după cum am spus, a reprezentat un punct forte pe agenda prietenilor noştri de peste ocean. A fost epoca pipăitului, în care nu conta ce spui (oricum, ăia nu aveau timp de vorbele tale, aveau ei megafoanele lor), totul era să faci o baie de mulţime prin State şi te făceai om.

VII. Noi, săraci dar curaţi, adică tipul cel mai tîmpit de instrument de propagandă pe invers, ne-am îmbăţoşat cumva, prin centrele importante, mai ales din vest, unde gustul credinţei se măsurase deja în profit (de-aia în toată Moldova nu găseşti pastori tineri cu toiagul în mînă, să pună pe picioare nu mai ştiu eu ce minune de-a lui Dumnezeu, printre trei-patru băbuţe care-s vai de mama lor, mai uşoare decît levitaţia) şi ne-am creat un fief de sfinţi nici ca ei, dar nici ca noi. Oricum, o specie de tranziţie, şi cum totul la noi e de tranziţie, e pe cale să se aleagă praful şi de turma lor.

VIII. Pentru că, nu-i aşa?, conform grilei de la început, a venit momentul să exporte americanii adevărata credinţă, care se măsoară nu în calităţi, ci în cantităţi. Iar pentru asta, americanii au avut întotdeauna ac de cojocul încăpăţînaţilor: banii. Dar nu numai atît, ci şi strategii de implementare, şcoală de instructaj pentru piloţii de formula cer, şcoală de marketing şi suficiente pixuri, baticuri, batiste, pliante, strugurel de buze şi alifie de ţînţari cît să acopere tot necesarul fraierilor care se uită la implementaţi ca la urmaşii de drept (şi de drepţi) ai apostolului Pavel.

IX. Dacă v-aş spune că nici europenii n-au rămas în uluială, n-o să mă credeţi. Aici babilonia (ca să nu spun Babilonul), oscilează între Roma catolică şi Constantinopolul ortodox. Linia de demarcaţie este încă evidentă, dar nu pentru mult timp. Ecumenismul este cuvîntul de ordine pe care sau îl îndopi, sau te ia mama gaia. Tineretul nu creşte cu nisip, cu excepţia rezervaţiei noastre de struţi de care am vorbit mai sus. Cine scapă de americani, dă de tata lor. Aici n-o mai dai la-ntors. S-a dus moda aia unde Papa era duşmanul lui Luther. Iar Luther, ca şi Calvin, de altfel, au fost cam duri, nu credeţi?  Războiul ţărănesc şi execuţiile de la Geneva nu vă spun nimic, măi pocăiţilor? Recunoaşteţi placa? dacă nu, e destul să priviţi lacrimile de admiraţie din ochii evanghelicilor la retragerea fostului tînăr nazist din sfîntul scaun. Acum, poţi să nu fii cu ei, dar alegerea te va costa, din moment ce banii, catedrele universitare, publicaţiile şi posturile de bielă-manivelă nu ţi le pot da fundamentaliştii ăia creştini, moşnegii cu verbul în suflet şi cu proteza în pahare, adică timbrele vechi cu capul de bour.

X. Despre minuni de voodoo „creştin”, altădată, asta ca să mă cert cu toată lumea şi să am motiv să şterg tot blogul.

Anunțuri

9 gânduri despre &8222;Capete de bour&8221;

  1. Dragă Răsvan,
    V-am trimis un mail. Nu ţine de blog sau, cel puţin, nu de acesta – care, în treacăt fie spus, ne îmbucură pe mulţi dintre noi.
    Îl salut pe Daniel, care m-a ajutat să-mi închei săptămânile cum şi când trebuie 🙂

  2. Răzvane, cred că ai dreptate doar pe jumătate. Există și cele pe care le spui, le-aș numi categoria grea a americanilor – cei care sunt axați pe bussiness și care au banul ca dumnezeu. Există totuși o mare oștire de categoria ușoară, oameni cu inima simplă, credincioși și cu o îndelungă tradiție de binefacere. Ei au datorii mari la bănci și totuși dau aproape în fiecare duminică din banul lor la toți care cer (fie misionari, fie șmecheri fie oameni dedicați și slujitori ai lui Dumnezeu. Ei sar în ajutor oriunde este o criză, o năpastă, o nenorocire, sunt umani. Americanii (asta e) au o formă de creștinism esențial (adică redus-fără multe complicații), utilitarist, aș putea spune „în trei puncte”. Ei, ca americani sunt interesați de formulele simple care funcționează, nu de filozofări sau dezvoltări opiniologice, de aceea și „cele 4 legi spirituale”.
    Acum, ca să fim drepți cu ei, această oștire foarte mare, de categorie ușoară, ar fi fost gata să-și dea și cămașa pentru români dacă românul n-ar fi fost așa de refractar și îngust că aceștia ne cumpără iar noi nu ne vindem țara. (Atunci am fost strategic în stil comunist spălați la creier.) Un alt aspect real, învățat personal și de care sunt foarte convins, americanii pun într-adevăr mare preț pe democrație. Anual ei pompează miliarde de dolari în zonele fierbinți, într-un mod strategic, pentru apărarea și extinderea democraței. Aceasta nu e binefacere,, ci concluzia logică, testată în vremuri îndelungi și singura variantă viabilă adoptată că democrația este mai bună decât dictatura, fascismul, comunismul, teroarea fundamentalismului relgios etc. Această strategie este pentru apărarea binelui în lume și direct implicit a lor. Este sistemul de protecție pe care aproape că europenii nu l-au descoperit încă.sau l-au uitat.
    Acum vine partea unde îți dau dreptate. După ce am pierdut oportunitatea epocală a ajutorului oștirii ușoare, am căzut în mâna greilor, dar nu a americanilor (care de Crăciun dau un curcan la angajați, care investesc în comunitate etc., ci mai întâi în mâna turcilor și arabilor (ei au deschis primii magazine și malluri, au furnizat piesele de Dacie, ne-au dat lighene de plastic (lucruri care le făceam și noi, dar ei au știut că suntem corupți căci așa ne-au învățat sute de ani) și câte și mai câte de-mi vine să râd toată seara) care nu ne-au învățat că la benzinărie se pune o toaletă publică, în mâna grecilor care nu sunt cei mai buni afaceriști, în mâna rușilor, farncezilor etc. – aceștia au dat tonul jafului României prin mâna corupților. Apoi, americanul precaut a venit și a investit văzând că se pot face bani și aici – asta e calitatea lor – investesc unde pot obține profit – mi se pare normal.
    Recent, lucrurile sunt în schimbare și la ei, dar eu cam așa văd lucrurile în faza incipientă de după 90. Apropo, există legea McDonalds: nici o țară care avea McDonalds nu intra în război cu alta care avea McDonalds. 🙂
    În rest, Lumea aceasta nu-i a noastră. Nimic nu aducem, nimic nu luăm, și cel rău și cel bun și cel cinstit și cel viclean va da socoteală. Datoria noastră e să ne împotrivim răului și să fim o rază de lumină și un bob de sare în întunericul insipid al lumii acesteia. Te las cu bine și nu voi intra în polemică pe tema aceasta, căci nu mai știu să mai am ceva de spus decât ce am spus deja.

  3. Dragă Tudor, am primit mail-ul, mulţumesc. Avem timp să stăm de vorbă. Succes în demersul tău. Nu voi şterge blogul, dimpotrivă: cred că va deveni mult mai caustic.
    Daniel are un condei excepţional şi un temperament pe măsură.

  4. „Ce n-a reuştit KGB-istul de Iliescu (cum ar spune prietenul meu de peste ocean, Barthimeu), cu mineriadele lui, au desăvîrşit americanii cu exportul de McDonalds.”

    Răsvane drag și scump!

    În definitiv nu e vorba de o alegere pur morală între bine și rău! Cruzimea vieții ne obligă la alegerea între „mai rău” și „cel mai rău”! Nici măcar între „rău și mai rău”!

    Las pe fiecare să decidă cine în ce categorie se încadrează. Nu pentru că vremelnic „îmi port bătrînețele” (sic!) 🙂 prin micuța Americă, ci de dragul liberului arbitru.

    Cît despre generalizări, vorba bine articulată a Aquarelei, cu alt prilej…

    O seară de duminică cît mai descrețitoare de frunți îți doresc!

Comentariile nu sunt permise.