Jocul de cărţi (2) Cacealmaua

Nu ştiu cît de mult se minte în şcoală. Nici dacă e vina profesorilor de istorie sau de literatură, care sunt făcuţi la normă şi plătiţi după rebuturi. Sau dacă e moştenirea de generaţii, un soi de axiomă genetică a unei ţări mici, care nu a ajuns niciodată la deplina maturitate, din raţiuni care ţin de aşezare geografică, de vremurile care au fost peste noi şi nu învers (mă rog, şi niciodată ăsta are limitele lui, dar sună îmbietor pentru cine încearcă să rupă cu dinţii din sistem şi să înfulece regulile la masa de sfîrşit a lumii).

Fapt este că, din nenumărate motive, (cine a stat să le contabilizeze, din moment ce ele se adună cu fiecare clipă?), istoria pe care o învăţăm în şcoli nu seamănă cu aia pe care o citim acasă. Presupunînd că sunt şi elevi sîrguincioşi pe lume, (eu cunosc cîţiva, dar ei se pierd în masa amorfă a fiinţelor gregare şi doar întîmplător pubere), ei au toate şansele să ia de bun ce li se oferă de-a gata. Din temele care ajung la bacalaureat, am observat aceleaşi inepţii pe care trebuia să le rezolvăm şi noi, pe vremuri. Aceeaşi abureală cu Eminescu, aceleaşi poveşti cu Moromeţii, cu Blaga, cu proza lui Sadoveanu sau critica lui Călinescu. Sunt convins că şi acum ies din şcoală oameni scîrbiţi care nu vor mai frunzări niciodată o tipăritură serioasă, nicicum s-o mai citească. Sătui să tot vadă statui şi să audă mituri, ei preferă să umble orbi şi surzi prin cetate.

Ţara asta a avut mereu un geniu al disimulării, un sindrom al mîţei nebune care, după ce face, îngroapă şi ce n-a făcut. Că au caracter, că nu au, parcă ce mai contează, din moment ce ideile unora sunt mai plăcute la vedere decît ale altora şi, uneori, meşteşugit contrafăcute.

Un Liiceanu, care-l înjura pe Adrian Marino cum aţi citit în finalul postării dinainte, nu se sfieşte să-şi apere mentorul, care a făcut lucruri infinit mai grave decît Marino. Judecata de gaşcă (ca să nu spun de lojă) bate bunul simţ. Nu cred că a existat apariţie publică a filozofului în care să nu-l pomenească pe Noica. A trebuit să vină cartea lui Gabriel Andreescu care să pună, oarecum, lucrurile la punct, cu citate ample din dosarele de securitate ale filozofului de la Păltiniş. De fapt, cartea e de mai multe ori o belea, pentru că atinge pe multă lume, şi nu din cea obişnuită, ci din aia bună, sclifosită, guralivă şi ademenitor cultă.

Omul se întreabă (Doamne! Parcă-l citez pe Barthimeu, cu dosarul lui de urmărit, la care am să revin cît de curînd, pentru că turnătorul lui, dr. Papilian, merită o atenţie şi o audienţă mult mai mare decît a avut cînd le-a postat) de ce e făcută strîmbă societatea românească, cum de a ajuns să-l îndrăgească lumea pe un Alecu Paleologu, deşi se ştia că a făcut poliţie politică şi a luat bani pentru colaborare.

Cum e posibil ca un individ de teapa lui Bălăceanu-Stolnici să mai apară la televiziune, cînd se ştie ce rol nefast a avut în vechiul regim, ce turnător abject a fost? Din ce buzunar sunt scoase cărţile astea cu boieri falşi, de treflă, de tobă, de ghindă? Un răspuns ar fi că securiştii şi urmaşii partidului comunist au continuat opera de distrugere morală a ţării, începută în anii 50.

Noica a fost robit de securitate, a suferit pînă la moarte de „sindromul Stockholm” („… fenomenul a fost cercetat din perspectiva legăturilor emoţionale de ataşament care se stabilesc… între un ostatic şi cel care abuzează de el…”- Gabriel Andreescu, „Cărturari, opozanţi şi documente”, Polirom, 2013, pag. 90), Sadoveanu (vezi cartea de memorii a lui Adrian Marino, la care voi reveni în postările viitoare), dincolo de a fi fost păcătosul autor al lui Mitrea Cocor, mare mason  şi jenant pupincurist comunist, era cunoscut de „toată lumea” ca un tip ahtiat patologic după bani, după profit, după avere. 

Ar fi interesant să vă povestesc de ce şi de cine a fost constrîns George Călinescu să scrie mizeriile din „Cronica optimistului”, dincolo de caracterul urît pe care, oricum, îl avea. Dar, pentru asta, ar trebui să întorc altă carte din pachet, una despre latura luciferică a literaturii române, să vorbim despre masonii din Iaşi, depre Ralea şi mulţi alţii ca el, pentru că, de multe ori, reacţiile publice au fost hotărîte în loji. Şi dacă lucrurile au funcţionat aşa pe vremuri, de ce n-ar sta şi azi la fel?

Ce ascunde viaţa culturală românească în dosul uşilor închise? Cîtă mizerie umană e trecută cu vederea doar pentru că un cutare domn a scris un anume eseu bine ticluit? Ideea nu poate trăi singură, ea nu se iveşte din nimic şi nu moare în nimicul acela. Ea este hrănită în humusul social din care provine ce-l ce-o formulează, are impact imediat asupra mediului căruia i se adresează şi trebuie interpretată, de multe ori, în contextul cultural şi istoric în care a fost publicată.

Au existat generaţii de români care au avut drept măreţ ideal întregirea ţării. O dată făcută unirea, tinerii care au venit după ei, în lipsă de idealuri mai mari, au dorit să plaseze România, din punct de vedere cultural, în circuitul european şi mondial. Plecînd de la specificul naţional, de la arhetipurile locului, să dea opere de valoare, în limbaj universal lizibil şi modern. Efervescenţa aceea a cuprins mari intelectuali ai neamului, în frunte cu Mircea Eliade, care scria avîntat, pe la 20 de ani, în sensul rolului asumat de el şi generaţia lui. Marta Petreu îl citează (uneori tendenţios şi anapoda), dar măcar a adus o geană de lumină acolo unde nu domnea decît teologia întunecată a minciunii. Din păcate, vremurile au fost cumplite şi fructele mîniei le-au stricat pe cele bune. (Poate vom reveni şi la cărţile acelea şi o să le întoarcem şi pe ele.)

Evident, cînd ai prea multe în mînă, ele sunt amestecate. Le vezi numai tu, le bănuieşti valoarea, dar nu eşti sigur dacă vei cîştiga sau nu. Oricum, e mai plăcut să joci aşa, decît orbeşte.

Încercînd să recuperez o istorie a cărei falsitate am bănuit-o demult, am dat peste straturi multiple, pretinse a fi de adevăr, de cele mai multe ori anihilîndu-se reciproc. Cărţi, voci şi oameni. Şi multă, inimaginabil de multă mizerie care-i acoperă, ca o plapumă, pe toţi.

(va urma) 

Anunțuri