Fratele meu naşpa

Am citit cu mare interes, pe blogul „România Evanghelică”,  un articol care m-a pus pe gînduri. Am încercat să-mi pun ideile în ordine şi să vi le împărtăşesc şi dumneavoastră.

În primul rînd, cel care a scris articolul respectiv este, după opinia mea, o personalitate atipică, în sensul pe care-l dau eu oamenilor care ies, cu sau fără vrerea lor, din decor. Nu spun accentuată, pentru că aia e cu totul altceva.

Mai mult decît atît, încerc să fac abstracţie de omul în cauză, să  nu mă refer la viaţa sa, la necazurile sale domestice sau de alt gen, ci să urmăresc doar ideea (sau ideile) care m-au determinat să scriu postarea.

Personalităţile atipice, cele care nu se încadrează într-o anumită categorie, care sfidează, de multe ori, tradiţiile, legile nescrise ale unei societăţi numite, adeseori, burgheze, cu alte cuvinte temperamentele artistice prin excelenţă, dau impresia, la un moment dat, că sfidează nu numai normele, ci şi bunul simţ.

Istoria artelor, a literaturii e plină de astfel de revoluţionari, de deschizători de drumuri, de oameni care au schimbat (sau, măcar, au încercat) paradigma. Cu alte cuvinte, oameni gata să descopere o lege sau un set de legi, de semne vizuale, de idei sau de note muzicale, de structuri care să contrarieze bunul simţ al societăţii burgheze (înţelegînd prin societate burgheză o lume dominată exclusiv de profit, mînată doar de raţiuni economice, pragmatică pînă în măduva spiritului, loc unde ar trebui să se abţină să mai dea verdicte).

Evident, şi artiştii, şi oamenii de litere, şi muzicienii de talent trebuie să trăiască din ceva. Mulţi dintre ei au fost recunoscuţi de societatea în care au trăit, care i-a plătit în funcţie de nişte criterii care n-au ţinut întotdeauna seama de talent, de geniu, ci de jocul unor interese comerciale de moment, eludate sub aparenţa esteticului. Exemple sunt multiple şi nu vreau să ne pierdem în digresiuni preţioase.

Pe de altă parte, au existat, există şi vor mai exista oameni care s-au opus, prin ceea ce au făcut, trendului, tradiţiilor, cutumelor sociale de tot felul. Ei au fost priviţi, de fiecare dată, cu suspiciune, cu dispreţ, cu dezust chiar, fiind trataţi ca oile negre ale familiilor lor sau ale societăţii din care făceau parte. (Ceea ce vă spun nu are nimic de-a face cu filozofia marxistă, deşi, de multe ori, aceşti oameni atipici, artişti sau scriitori, au fost săraci lipiţi pămîntului şi cu vederi de stînga.) După mulţi ani, din păcate după ce oamenii respectivi nu au mai fost în viaţă, valoarea le-a fost recunoscută, operele preţuite şi folosite, paradoxal,  ca monedă sigură pe o piaţă economică fluctuantă, într-o lume la fel de burgheză, la fel de stupidă şi de inertă ca şi cea dinaintea ei. E un soi de blestem care s-a repetat de-a lungul istoriei şi din care n-am învăţat prea multe niciodată.

Acum, prin ce irită pe burghezul evanghleic român şi aşezat omul care scrie articolul de pe „România Evanghelică”? Am să formulez cîteva din ideile mele legate de subiect, fără să am pretenţia să fiţi de acord cu ce scriu.

În primul rînd, pentru că refuză să facă ceea ce nu-i place. Pentru că vrea să trăiască din pasiunea lui, iar pasiunea lui este munca pe internet. Activitatea lui se desfăşoară în domeniul informaţiei, pe care o primeşte, o rafinează şi o transmite mai departe. De cele mai multe ori, această muncă nu este una pasivă, ci presupune un efort considerabil de culegere a unor  perle (şi din cele bune, şi din cele rele) dintr-un mediu prolix, neobişnuit cu rigoarea.

Nu a fost angajat de cineva pentru asta, ci s-a inventat singur pe sine. El a aplicat ideea unei reţele adevărate într-o lume, cum e cea evanghelică românească,  în care au primat lipsa de transparenţă, dezinteresul pentru activitatea celuilalt şi, de ce nu, invidia şi ranchiuna.

Volumul de muncă la care s-a angajat este enorm. De rezultatele lui ne folosim destui. Eu sunt unul dintre cei care-i accesează foarte des blogul şi multe din trimiterile sale mi-au fost de folos. Mi-a sezizat lucruri interesante, nu neapărat din lumea evanghelică. Un amănunt esenţial pe care nu vreau să-l uit este că nu am observat să fi cenzurat informaţia, indiferent dacă ea a provenit din medii ce-i sunt, presupus, ostile. El nu gîndeşte blogosfera ca un diletant cum sunt eu, ci ca un profesionist, care se trezeşte dimineaţa cu munca lui şi adoarme, noaptea, în faţa calculatorului, pe care, poate, uită să-l închidă.

Acum, care e mentalitatea burgheză cu care se confruntă el? În primul rînd, că nu face ceva anume, o muncă cum avem cu toţii, să fie angajat la stat sau la patron. Burghezul nu pricepe că informaţia nu pică din cer, ca para în gura lui nătăfleaţă. El o citeşte, o îmbucă, în cel mai fericit caz o înţelege, apoi  scuipă seminţele în ochii celui care a cules-o pentru el şi, culmea tupeului, îl trimite „la o muncă adevărată”.

O altă mentalitate cu care se luptă autorul articolului menţionat este ideea preconcepută că bărbatul trebuie să aducă banii în casă, iar femeia să stea şi să spele, să coasă, să educe copiii şi, evident! să-l slugărească pe el, pe stăpînul inimii ei. Iar dacă, frîntă de muncă, el e dispus să facă noaptea şi amor cu ea, n-are încotro, e doar nevastă.

Ideea aparent inovatoare este una simplă: nu a cerut bani şi nu a primit pomană de la nimeni. Dimpotrivă. Indiferent că a lucrat la domiciliu, iar partenera de viaţă în afara lui, el a aplicat regula corectă şi actuală, aplicată demult în lumea civilizată şi eliberată de prejudecăţi tîmpite, după care e  cinstit să împarţi munca în familie, indiferent de sex. Femeia nu este roaba domestică a soţului. A îngriji un copil, a-l aduca, a face o muncă cum a făcut-o el (şi o face) în blogosfera românească nu e la îndemîna oricui. Sunt mulţi medici, doctori docenţi, avocaţi, oameni de afaceri, tractorişti, pastori, profesori, etc., dar niciunul nu şi-a asumat, pînă acum, o activitate de acest gen. E folositoare din punct de vedere social? Eu zic că da!

Şi, cu toate astea, trăieşte de pe o zi pe alta. E ca şi cum am lua de pe tarabă un ziar şi nu l-am plăti. Noi spunem că suntem cinstiţi, evanghelici, că preţuim munca aproapelui, că nu tragem cu ochiul, că nu ne furăm informaţia (sau căciula, dacă vreţi) unii de la alţii. Din păcate, lucrurile nu stau deloc aşa şi cazul de acum e o dovadă clară că suntem depăşiţi. Trăim în trecut şi nu numai atît: dacă am putea, l-am strivi sub importanţa noastră, l-am sufoca prin poziţia noastră socială şi l-am îngropa sub mormanul nostru de bani pe aproapele.

Există vreo modalitate prin care cineva să poată plăti, în mod cinstit, munca omului acesta? (Mă refer la cei care-l accesăm şi ne folosim de informaţiile de pe blogul în cauză.).  Eu zic că da, şi chestia se poate face anonim, aşa cum ne învaţă Dumnezeu. Nu trebuie decît ca el să deschidă un cont, afişat pe blogul menţionat, la care să depună cît crede fiecare că e dator să plătească (nu să dea! nu să dăruiască! să fim înţeleşi). Vorbesc aici de un blog ca de o platformă de informaţie, ca de un cotidian electronic, nu ca de un moft personal (cum e blogul meu, de exemplu, pe care îl scriu pentru plăcerea mea). E o problemă de conştiinţă.

Nu pot să închei postarea fără să vă mai spun ceva. În primul rînd, cred că ar trebui să facem abstracţie de omul din spatele rîndurilor şi să luăm lucrurile aşa cum sunt: să recunoaştem că scriem cu picioarele, că ne dăm peste rasoale de cîte ori ni se iveşte prilejul. Nu-mi fac iluzii că lucrurile se vor schimba, dar să nu dăm cu piatra în omul care nu seamănă cu noi şi să-l condamnăm să moară de foame, folosindu-i ştiinţa.

Anunțuri