Cronici mondene (86) Iadul vărgat

MOTTO: „Intimitatea unei seri petrecute în compania preşedintelui nu constituie ea oare o promisiune de viitor, promisiunea unor evadări fabuloase în chiar miezul puterii de stat?”– Philippe Braud, eseu despre Erotica în politică

I. Nu ştiu dacă vreo femeie se poate lăuda că a atins o asemenea performanţă, aceea de a-şi face iluzii de viitor pe spinarea preşedintelui nostru, dar de el sunt aproape sigur: domnia sa a fost foarte, dar foarte supărat cînd o anumită doamnă a politicii româneşti a fost alungată de la şefia unui anumit partid politic, de un anumit domn, a cărui asemănare cu  buldogul este o dovadă că nu ne tragem de şireturi cu maimuţa, ci cu  cîinele cu fălci. 

Mînuţa prezidenţială nu s-a mulţumit doar să fluture de adio pe ecranul televizoarelor în mişcare, ca batistuţa îndrăgostitului, pe geamul trenului, lăsînd-o pe ea cu ochii-n viscolul de pe peronul din Pleşcoi, ci s-a zbătut, mai degrabă, ca aripa unui cocoş cu gît golaş, pasăre de curte atîrnată, într-o pungă de plastic, de mînerul aceluiaşi geam, al aceluiaşi tren, al aceleeaşi gări, pentru simplul motiv că orice animal ţinut la cald se sufocă mai repede decît acelaşi animal ţinut la rece. (Cazul recent al lui Adrian Năstase este elocvent.).

Mai trist este că acelaşi purice de mare (tocmai el, marinarul din Anvers!) s-a gîndit să dea încă o şansă democraţiei româneşti, promovînd o anumită mişcare populară de centru-dreapta, obiectiv incert, pentru că nici privirea preşedintelui nu se poate fixa într-un singur punct,  nici noi n-am fost suficient de şireţi să i-o îndreptăm şi să i-o centrăm cum trebuia la mineriada constituţională din vara trecută. Dacă aveţi îndoieli că şansele democraţiei noastre sunt tot acolo unde le-am lăsat în 1937, recitiţi istoria şi, eventual, n-o repetaţi.

II. Dacă fetiţa cu chibrituri ar fi fost româncă, dădea foc unei ţări nordice. La noi, acelaşi efect incandescent, caloric şi fumigen a avut-o fetiţa cu bentiţa, pe care s-a dovedit ştiinţific că o poate folosi oricine, dacă o agită cînd şi unde trebuie, pe sub nasul taurului maghiar, aflat în rutul aniversar de primăvară.

Corida s-a mutat, ulterior, din curtea şcolii,  în Piaţa Manipulării Universitare, ba a ajuns chiar şi prin zona vulcanilor noroioşi, locuri în care patriotismul dă din belşug mofete cu miros tricolor. Din acest peisaj lipsesc minerii, dar nu şi  securiştii, de care nu ducem lipsă şi sunt ferm convins că sunt, ca de obicei, cu noi.

Îmi amintesc ce scria Culianu, prin anii ’90:

„Minoritatea maghiară, numeric atît de importantă, trebuie să aibă totală libertate legislativă pe teritoriul de maximă concentrare, limita fiind discriminarea altor grupuri etnice”.

Şi, în alt loc, : „Se poate afirma fără ezitare: România se află pe locul întîi în ce priveşte prostia Inteligenţei sale… Securitatea română a dat dovezi de cecitate şi scleroză mentală.”

E adevărat, afirmaţii de genul acesta l-au costat viaţa, el fiind împuşcat, ulterior, în WC-ul unei universităţi din Chicago, de persoane care n-au fost identificate nici pînă în ziua de azi. Bănuielile înclinau spre securitatea lui Iliescu sau KGB-ul de la Moscova.

III. Biserica ortodoxă română, acuzată tot mai vehement, în ultimul timp, că nu se hotărăşte să sfinţească anumiţi creştini cu trecut legionar, martirizaţi în închisorile comuniste,  se agită şi ea cum poate.

Stîrnită de mirosul de sînge al constituţiei rănite, BOR-ul a lăsat deoparte, pentru moment,  şantierul colosalei  sale declaraţii de teocraţie în piatră şi prost gust, pentru a face valuri şi a-L crucifica pe Dumnezeu nu doar în şcoală, ci şi în politică.

Lucrul apare surprinzător, dacă te gîndeşti că  jumătate de secol s-au supus fără crîcnire,  cu obedienţă, regimului  totalitar, şi au făcut din constituţia comunistă o nouă evenghelie a ruşinii, turnătoriei şi a ştersului igienic de păcate de la fundul gheenei.

În concluzie, dacă dă în foc cazanul propagandei (de partid, de stat şi din biserică), să nu vă miraţi. Fiind vorba despre un fluid  clocotit, are mai puţină importanţă dacă ne vom frige cu smoală, lavă sau magiun: iadul e tot ăla, la fel de vărgat.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s