Jocul de cărţi (3) Consonanţe

Eugen Ionescu a murit în primăvara lui 1994, la Paris, pe 28 martie. A fost înmormîntat în cimitirul Montparnasse pe 1 aprilie, într-o zi de Vinerea Mare a Paştelui catolic.

Există o consonanţă ciudată între datele de ieri şi cele de azi. Maestrul incontestabil al teatrului absurd, Eugen Ionescu a fost, pentru mine, (omul obişnuit), un exemplu de echilibru, într-o vreme în care elita societăţii româneşti era divizată, polarizată, între vest şi est, între extrema dreaptă şi extrema stîngă, între democraţie şi totalitarism, puţini fiind cei care, precum viitorul Ionesco, să fi ales să stea deoparte de patimile vremurilor acelea nebune.

Cu sînge francez, după mamă, moldovean din Iaşi, după tată, el s-a distanţat de generaţia pierdută şi s-a simţit exilat în propria ţară. Pentru el, prin patrie înţelegea patria spiritului, adică Franţa.

A plecat în 1942, printr-un miracol, cum spunea prietenul său, evreul Mihail Sebastian şi cum a reconoscut-o el însuşi:

Sunt ca un evadat care fuge în uniforma gardianului. Miercuri voi fi în Franţa, la Lyon.”

Nu s-a mai reîntors niciodată. Avea un strop de sînge evreiesc, de la o străbunică din partea mamei. A făcut parte, cel puţin în primii ani, din exilul românesc, de care s-a simţit străin şi pe care l-a ocolit cît a putut. Pînă şi relaţiile cu Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu au cunoscut perioade de răceală, de tăcere absolută, care au durat, uneori, ani de zile.

Regimul comunist de la Bucureşti a încercat, în perioada de aparentă destindere ideologică dintre 1964-1967, să se folosească de notorietatea sa pe plan mondial, pentru a-şi legitima crimele împotriva spiritului. Piesa “Rinocerii” a fost pusă în scenă şi la Bucureşti, în 1964, dar Eugen (de mult Ionesco) a refuzat să vină la premieră. Prin natura sa, el n-a cauţionat niciodată impostura.

Tot în acelaşi an, i s-au publicat şi cîteva piese de teatru, în două volume, pe care am avut inconştienţa să le fac, ulterior şi absurd, cadou cuiva care şi le dorea mai mult decît mine. A fost într-o perioadă cînd nu-mi plăcea Ionesco.

Relaţia sa cu Dumnezeu a fost una ciudată. În acest sens, Matei Călinescu nota:

În 1926 sau 1927 are (poate la Constanţa) o experienţă mistică, se simte copleşit de o lumină inefabilă, pe care o va evoca nostalgic, mai tîrziu. Are un confesor la Schitul Darvari din Bucureşti, despre care va pomeni în cîteva rînduri mai tîrziu.”

Cu cîteva luni înainte de a se sfîrşi, publică, pe data de 13 octombrie 1993, în “Le Figaro”, următoarea mărturisire, din care transpare, pe alocuri, ironia fină care l-a însoţit pretutindeni:

“ Poate că Dumnezeu a fost Acela care m-a ajutat în viaţă şi în strădaniile mele şi eu nu mi-am dat seama. Şi-apoi am fost ajutat de proprietarul meu, din strada Claude-Terrasse, dl. Colombel, Dumnezeu să-l binecuvînteze, care n-a îndrăznit să dea afară un refugiat care nu-şi plătea chiria, dar care era poate trimis de Dumnezeu. Şi-aşa, dintr-una în alta, am ajuns să dobîndesc această enormă celebritate şi-am ajuns, împreună cu soţia mea, la vîrsta de 80 de ani şi chiar 81 de ani şi jumătate, stăpînit de frica de a muri şi de angoasă, fără să-mi dau seama dacă Dumnezeu mi-a făcut vreodată vreun bine. El n-a abolit pentru mine moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. N-am izbutit niciodată să cred îndeajuns. Sunt, vai, ca omul despre care se spunea că-şi făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune: ‘Doamne, fă să cred în Tine’”. 

 

Anunțuri

10 gânduri despre &8222;Jocul de cărţi (3) Consonanţe&8221;

  1. Dragă Răsvan,
    Astăzi a avut loc al doilea dialog din seria „Înapoi la argument”, invitat fiind Gabriel Liiceanu.
    Încă nu a apărut înregistrarea video şi, dată fiind această situaţie, îmi permit să trimit la un „articolaş” (de-al meu) în care am adunat câteva idei: http://tudorvisanmiu.wordpress.com/2013/03/28/sa-ne-intoarcem-inapoi-la-argument-2/
    Recunosc că n-am reuşit să pătrund în profunzimea subiectului (referitor mai ales la totalitarism şi „tranziţie”), însă pentru că eu nu am trăit acele vremuri şi îmi este mai greu să înţeleg „în adâncime” anumite chestiuni.
    În privinţa „semnelor oculte”, nu cred că au fost. Dl. Liiceanu s-a referit la „poarta etică” a cetăţii (de ce-ar intra unii „în cetate” pe altundeva?), dar – în general – cea mai ocultă tematică a fost politica.
    Am întârziat 10 minute, aşa că m-am aşezat în partea unde este „cafeneaua librăriei”, în stânga (la dreapta, este locul unde se plătesc cărţile); acolo era un televizor pe care se putea urmări discuţia.
    N-am luat autograf pe „Omul recent”, pentru că n-am avut răgaz să citesc nici un sfert (un anumit proiect ‘extra-şcolar’ mi-a „mâncat timpul”), ci de la dl. Liiceanu, pe „Estul naivităţilor….” şi „Scrisori către fiul meu” (cu o dedicaţie frumoasă).
    Luna viitoare va fi invitat Mircea Dumitru, într-o conversaţie promiţătoare referitoare la argumentele lui Kurt Gödel în favoarea existenţei lui Dumnezeu.
    Mai vorbim seara, dacă apare video-ul.

  2. Mă bucur pentru tine, Tudor. Ai să-ţi aminteşti, peste ani, despre aceste momente unice şi te vor întreba, la un interviu, la TV: „Dle. Profesor universitar Tudor Vişan Miu, marele nostru specialist în tranziţia inversă, e adevărat că l-aţi cunoscut pe marele filozof Gabriel Liiceanu, despre care nu mai ştie şi nu mai vorbeşte nimeni în ziua de azi? Rezistentul la totalitarismul lui peşte prin cultură?” Iar tu ai să le scoţi cărţile cu autografe (pe vremea aia, cărţile pe suport de hîrtie vor fi dispărut de mult), ascunse într-un soi de recipient asemănător celui care adăposteşte, în Israel, documentele de la Marea Moartă, numai că mai mic, de buzunar (buzunarele vor fi, însă, extrem de largi şi obligatorii, pentru că şi corupţia din România va ajunge la cote de luat şpaga negreşit cu sacul). Pe Patapievici îl vor îmbălsăma ca pe Lenin şi va rămîne expus, de-a pururi, la muzeul ICR, alternativ, cu Marga. 🙂

    Acum, lăsînd gluma la o parte, şi fără să ştiu ce s-a discutat, cred că l-a cam pişcat de fund 🙂 recent apăruta carte a lui Gabriel Andreescu de la Polirom, unde acesta din urmă îl pune pe Noica la locul istoric corect, de adulator al regimului comunist, în ciuda gargarei de protest a lui Liiceanu, cu care n-a făcut faţă nici în discuţia cu Herta Muller, cea de la Ateneu, în care premianta Nobel i-a rîs în nas filozofului fără operă, dar de operetă, care o aburea cu vechea şi răsuflata teorie a lui Noica cu rezistenţa prin cultură.
    Să nu mă înţelegi greşit, ei nu trebuie acuzaţi, scoşi din contextul epocii în care au trăit, ci evaluaţi cu corectitudine şi puşi la locul pe care îl merită.
    Din păcate, constat că nu există o istorie „pe faţă”, nepărtinitoare, a corifeilor culturii române. Şi, ca să te supăr şi mai tare, eu cred că am rămas, la acest capitol, la periferia marii culturi occidentale. Or, în ţara orbilor, şi chiorul e împărat.

  3. Dragă Răsvan,
    Eu nu mă mândresc cu autografe, ci cu cărţi, şi nu cele din biblioteca personală, ci cele pe care le-am citit. Cât despre cărţile „pe hârtie”, eu nu cred că vor dispărea prea curând. În rest, nu speculez despre viitorul meu, întrucât să pretind că de pe acum aş avea „garantat” un loc între intelectualii deceniilor viitoare ar fi o dovadă de infatuare – iar eu nu vreau să urmez tendinţa contemporană „de a vrea să devii cineva mai mult decât să faci ceva” (cum este remarcat, într-o replică înţeleaptă atribuită baronesei Thatcher, în filmul despre viaţa ei din 2011).

    Trecând la subiect, am intituit că tematica discuţiei de seara trecută este una destul de sensibilă, iar discursul d-lui. Liiceanu îi poate supăra pe mulţi (şi tatăl meu, care a fost cu mine ieri, a fost în dezacord cu multe idei emise în acest dialog, de ambii conlocutori) – de aceea, şi puţinele idei pe care le-am extras.
    În dialog, dl. Liiceanu invocă şi discuţia de la Ateneu pe care a avut-o cu Herta Muller, rămânând încă în dezacord cu acuzaţiile pe care i le-a adus.
    Dl. Liiceanu mărturiseşte că, de la Noica, a învăţat să gândească „cu mintea lui”. Eu sunt dornic să urmez acest sfat şi să fac „evaluarea corectă” de care scrieţi, dar asta pe un timp mai îndelungat, citind şi luând aminte, împăcând admiraţia cu reproşul – şi da, sunt multe de reproşat.

    Acum o să caut înregistrarea şi, dacă-l găsesc, pun linkul şi aici.

  4. Dragă Tudor, nu ştiu dacă Liiceanu a citit sau nu cartea. Presupun că da, a citit-o, dar memoria ne joacă feste la toţi, de la o anumită vîrstă.
    Ceea ce nu pot înţelege, însă, e cum de nu aţi văzut filmul niciunul din voi? Un film excelent, de altfel, dar nu pentru vîrsta ta :): http://www.imdb.com/title/tt0096332/?ref_=fn_al_nm_1a
    Nu te mai chinui să-l mai povesteşti… 🙂
    Partea nasoală cu Kundera este, însă, alta, şi cred că acolo a bătut monedă Liiceanu. (Îţi dai seama, culmea penibilului!, îmi dau cu părerea pe ce n-am văzut, adică întîlnirea celor doi plus suta dimprejur :))
    Răspunsul e în logica postării tale, la care faci trimitere. 🙂

  5. Dragă Răsvan,
    Eu, în general, am o experienţă cinematografică redusă: nu văd mai mult de câteva filme pe săptămână – care, seară fiind, mi se par interesante; vizionez filme doar până la ora 23:00 (stau mai târziu numai dacă respectivul film mă captivează foarte tare; de obicei, dacă durează după miezul nopţii, nu-l văd până la sfârşit, iar mama mea îmi povesteşte restul, într-un stil foarte frumos 🙂 ). În rest, nu prea văd filme pe calculator, decât dacă am auzit despre ele şi sunt curios (de obicei, acele producţii intens promovate, ce par promiţătoare). De aceea, sunt multe filme bune pe care nu le-am văzut, însă sper să rectific această situaţie cât de curând….

    Revenind la ”evenimentul de referinţă”: pe parcursul acestei zile, am tot căutat înregistrarea, dar nu am găsit-o. Ţinând cont că au trecut peste 48 de ore, poate nici nu va mai apărea, mai ales că deja la librăria de la Cişmigiu a avut loc astăzi un alt eveniment (nu am participat), lansarea unei ediţii aniversare a „Nostalgiei” lui Mircea Cărtărescu.
    Eu tot cred că de vină pentru acest lucru este problema tehnică (poate nu s-a salvat înregistrarea….), nu calitatea dialogului – care, „una peste alta”, s-a menţinut la nivelul cu care dl. Patapievici ne-a obişnuit (unul înalt, bineînţeles).
    În fine, nu înţeleg de ce nu au apărut (încă) menţiuni on-line post-eveniment în publicaţiile care au promovat primul dialog – precum Dilema Veche.

    E adevărat că eu mă stresez prea tare pentru această situaţie 🙂 , însă cred că ar trebui să ne fie date mai multe clarificări, pentru că nu are sens să se „cenzureze” singuri.
    Aceste „profunde îngrijorări” ( 🙂 ) fiind proliferate, vă doresc o seară frumoasă.

  6. (vă mai deranjez cu o singură trimitere): http://tudorvisanmiu.wordpress.com/2013/04/01/sa-ne-intoarcem-inapoi-la-argument-2-pe-poarta-din-spate/ [Am încercat să reproduc mai multe idei, dar nu mi-a prea ieşit; mai am în minte doar „frânturi de idee”, pe care nu le pot reda decât vag]
    Eu am trimis un mail Editurii Humanitas în care i-am rugat să publice înregistrarea, dând, în acest sens, mai multe argumente. Totuşi, cred că, dacă voiau să facă video-ul public, ar fi făcut acest lucru pâna acum.
    În fine, sper că al treilea dialog (care anticipez că va fi foarte interesant) va fi înregistrat şi publicat precum a fost şi primul (adică la o calitate acceptabilă, în prima zi după eveniment).
    Vă rog să mă iertaţi pentru că am postat aici comentarii prea lungi, în care nu am transmit informaţii prea importante – uneori, mă apucă logorea şi-mi ia ceva până mă opresc 🙂
    O seară frumoasă.

  7. Vin cu o observaţie: când am văzut că video-ul a fost publicat în 4 părţi, am pornit de la suspiciunea că cel puţin o secvenţă a fost omisă. M-am pripit:
    https://www.youtube.com/watch?v=9HN9I7bT7mo&list=UUTlDMkgJ8ya5jDbWuhdwC0Q (de la 12:50, imprecizia d-lui. Liiceanu privitoare la romanul lui Kundera)
    Video-ul publicat este de o calitate mai bună decât cel difuzat atunci pe ecran, la librărie (anumite cuvinte din discursul d-lui. Patapievici – primele 23 minute, se aud mai încet, însă – totuşi – se aud).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s