Jurnal

Denumirea blogului mă încurcă din ce în ce mai mult. L-aş schimba cu cea mai mare plăcere. Cred că un titlu simplu, “Jurnal”, mi s-ar potrivi cel mai bine. Cu timpul, am reuşit să erodez ambele semnificaţii ale “vindecătorului”: aceea de a fi vindicativ şi, pe de altă parte, de a vindeca. Practic, le-am trădat pe amîndouă, în acelaşi timp sau pe rînd. Ideea de Jurnal îmi este mai la îndemînă.

El re-începe zilnic, cu o nouă pagină, şi se sfîrşeşte, teoretic, în momentul în care am apăsat pe tasta “publică”. Creştineşte, nu am nicio certitudine că viaţa mea (şi, împlicit, a Jurnalului meu) va mai continua şi mîine. Totul e în mîna Domnului şi, vă rog să mă credeţi, cu vîrsta, acest adevăr se impune tot mai insistent. Cineva spunea că dacă după 30 de ani nu te gîndeşti zilnic la moarte e semn de imbecilitate. Nu ştiu dacă e aşa, dar sună bine. Nu vorbesc de moarte ca despre ceva obsesiv, dar nici de prietenia pe care încearcă Breban să o sugereze că ar avea-o cu ea, într-o carte de memorii. În general viaţa se derulează cu o repeziciune tot mai mare, de la un an la altul, şi îmi găsesc atîtea de făcut, încît am ajuns să mă suspectez că o fac doar ca să nu-mi dau timp să răspund la ceea ce numea Andrei Pleşu, recent, “întrebările ruseşti”. Andrei Tarkovski, regizorul rus cu care am o comunicare prin imagine cu totul specială, era de altă părere. El considera filmul ca pe o ilustrare, o metaforă vizuală, a marilor întrebări care îl frămîntă pe om, dintre care cea mai importantă este (sau ar trebui să fie) relaţia sa cu Dumnezeu. Şi tot Tarkovski îşi începea un nou film cu vizionarea unor pelicule de-ale lui Ingmar Bergman. Fermentul acela de gîndire pe care-l transmitea, o dată cu neliniştea, regizorul şi scenaristul suedez, îl stimula pe rus la o explorare, uneori foarte crispată, a părţii nespuse a sufletului omenesc. Orice grabă, scria în Jurnalul său Matei Călinescu, îşi dezvăluie “esenţiala lipsă de sens”. Graba de a fi, de a trăi, “se relevează în toată absurditatea ei”. Scrisul în Jurnal îl privesc ca pe un lucru inutil, un gest gratuit, dar şi ca pe o oprire de moment din cursul tot mai accelerat al vieţii mele spre veşnicie. Aşadar, de mîine, blogul se va numi altfel şi va apărea într-o haină mai simplă. 

Anunțuri

12 gânduri despre &8222;Jurnal&8221;

  1. Răsvan, oricum l-ai numi tu…el e deja numit. Şi aşteaptă rândurile tale, ca orice scorbură pustie însetată de miez…
    Revin cu drag să (te) citesc.

  2. Dragă Oana, setea cojii după miez este o imagine minunată. Mulţumesc că ai risipit-o pentru mine, cel fără de merit.
    Jurnalul sper că va fi, într-un fel, altfel decît pînă acum. În orice caz, mai strict şi mai direct.

  3. Rasvan, in ani deja ai ajuns ca o stampila pe retina multor oameni ce ti-au citit articolele…Oricum ti-ai numi pagina vei ramane tot tu in spatele literelor. Oamenii cauta impresiile, parerile, si …”viziunea” ta asupra unor nedreptati, sau culori.
    Succes si zile pline de idei si sentimente frumoase iti doresc!

  4. Dragă Lia, şi tu ai trecut printr-un proces asemănător, de căutări, de incertitudini dacă o formă anume te mai defineşte sau nu. Caut un înveliş simplificat, care să fie perceput dintr-o singură privire. Este un mare risc, deoarece limbajul este foarte greoi şi traduce imperfect problemele ivite în conştiinţă. Debarasîndu-mă, chiar şi parţial, de scheletul, de eşafodajul contextualizării, abandonez demonstraţia, rămînînd cu speranţa cîştigului în expresivitate. E un experiment.

  5. Jurnalul nu poate fi inutil numai dacă renunțăm să ne întoarcem mereu la el ca să privim ca într-o fântână. Să vedem cât e de adâncă azi, după ce ieri a plouat sau a nins sau a fulgerat sau n-a făcut nimic special vremea, dar am plâns eu. Jurnalul e cel mai util atunci când ți-l recitești chiar tu și te uiți în oglindă: ”ăsta eram? măi, dar până și mie mi-e greu să mă mai pricep, oare ce spuneam aici? Ia uite ce bine am zis aici, dar ce păcat că n-am ținut cont de ea.” și tot așa. Lupta cu tine însuți se dă cel mai vârtos la recitirea în taină.
    Iar apoi, următorul lucru util e ce mai scrii după ce te-ai citit și nu ți-ai uitat chipul din oglindă.

    Deci, la recitire, doc!

  6. …Recitirea în taină… foarte frumos spus.
    Dragă Camix, dacă ai şti cîţi oameni cu adevărat mari nu s-au putut reciti sau, cînd au făcut-o, au aruncat totul pe foc… Borges, de exemplu, nu avea nicio carte de-a sa în bibliotecă. Ierunca şi-a distrus o mare parte din Jurnal, pentru că multe din aprecierile pe care le-a făcut despre unii fuseseră contrazise de viaţă. Adrian Marino nu şi-a mai putut reciti nicio carte. Mai mult decît atît, le-a urît de-a dreptul. Eliade a încercat să facă uitate scrierile sale legionare. Cioran la fel. Pe Petru Dumitriu, care a adus odă crimelor de la Canal, nici nu merită amintit.
    De mine, amărîtul, care nu mă compar cu cei de mai sus, ce să mai spun? Nu-mi recitesc niciodată postările, dar de ţinut minte, le ţin.
    Asta nu înseamnă că nu ai scris frumos. Şi adevărat, în acelaşi timp, dar numai pentru tine şi poate pentru alţii.

  7. Of Rasvane,

    si eu mi-am sters de inca anul trecut poiimele: le-am distrus! Am incheiat o etapa din viata mea, goana dupa lirism! Ma bucur ca ai revenit caci gandeam ca s-ar fi intamplat ceva cu dta!
    Fii tare! spun eu, care ar trebui sa tac!
    Totul e din ce in ce mai urat! Salut totusi demersul tau si fie ca expresivitatea ta sa fie lucrarea lui Hristos, pe care trebuie sa-l cautam si sa-l tinem de pulpana hainei in fiecare zi!

  8. Nu stiu de ce, dar mi se pare ca ati schimbat prefixul varstei, (sau urmeaza foarte curand) si asta indeamna, la mai multa cugetare…mi se intampla si mie deja, si eu la toamna schimb acelasi prefix:) Vindecator sau vindecati ne apropiem de „Ultimul capitol” asa cum spune si Eclesiatul…citesc si ma vad ca-ntr-o oglinda si…. astept, Marea Intalnire.

  9. Chestia cu prefixul… ceva optimism dacă permiteţi: Moise a-nceput să trăiască la 80 de ani cu-adevărat, Aron fratele său, la optzeci şi trei, la fel şi Baba Novac generalul lui Mihai viteazu. O să-mi spuneţi că „E”-urile, sedentarismul, poluarea, etc scurtează durata existenţei terestre, dar dacă Domnul nostru ne dă de lucru (Efeseni 2:10) de ce să nu sperăm.

Comentariile nu sunt permise.