Siriana

Damascul este o ruină. Încă un oraş minunat a fost distrus. Vor trece 50 de ani, poate mai bine, pînă să redevină ce-a fost. Oricum, eu n-am să-l mai văd niciodată aşa cum era- îmi spune omul de lîngă mine. Cu mulţi ani în urmă, fumam împreună un soi de pipă, prin care fumul se decanta prin apă, iar apa avea un parfum aparte. Jucam table. Reproduceam, la mii de kilometri distanţă, atmosfera unei cafenele siriene din Damasc. Se simţea ca acasă.

Vremea a trecut şi multe s-au întîmplat între timp. Şi-a construit o casă, la marginea unui oraş mare. Apoi, l-a bătut gîndul să se întoarcă în ţara lui. Fraţii, numeroşi, l-au ajutat cu bani, mulţi bani, şi i-au cumpărat un apartament de sute de mii de dolari în Damasc. Se bucura: mai am puţin şi plec. Poate şase luni, chiar mai puţin. Vindea aici şi lăsa totul în urmă, ţara care l-a adoptat şi a cărei limbă a învăţat-o aproape perfect. Accentul, de el n-a putut scăpa: uşor cîntat, într-un fel nazalizat. Oricum, ştia mai multe limbi decît mine şi, unde mai pui, vorbea araba. O limbă grea. A venit războiul. Dacă ar fi apucat să plece, acum ar fi fost mort. Ştii, apartamentul meu a fost bombardat printre primele. Am pierdut peste trei sute de mii de dolari. Nu-i părea rău. Viaţa e mai preţioasă ca orice. Acum n-a mai rămas nimic. Mama a plecat în Iordania, o soră în Dubai, ceilalţi cinci fraţi au rămas, înghesuiţi într-un apartament de o sută treizeci de metri pătraţi. Patruzeci de suflete, în voia lui Dumnezeu. În Damasc nu mai e apă, nu mai sunt alimente, e numai teamă. O teamă înţeleaptă: toate sunt după planul lui Dumnezeu, de ce să ne temem?- repetă  el, pentru a nu ştiu cîta oară, mirării mele îngrozite. Fatalism? Credinţă? Nădejde? Cine ştie… Fundamentalism? Nu cred. Ştie că sunt creştin. El a rămas musulman, aşa cum a apucat. Dumnezeul nostru are alt nume, dar nu e momentul să facem teologie. Mă bucur că putem vorbi. Nu-i spun de rugăciune. Ca şi ortodocşii de pe la noi, nici arabii nu se roagă laolaltă cu cei de altă religie sau cult. Împărtăşim aceleaşi convingeri cînd vine vorba de alcool. Nu punem în gură nici bere. De mult, înainte de botez, mă lăsasem de fumat. În orice caz, acum n-ar  mai fi avut niciun sens să dăm unei camere oarecare din România aspectul unei cafenele din Damasc. Decît, poate, dacă ne-am fi mutat într-o ruină. N-ar fi fost greu, pentru că şi ţara noastră arată ca după război. Încă un punct comun pe care-l împărtăşim: dezastrul. Civilizaţia românească, de care facem atîta caz, e pe cale să dispară. Înlocuitorii, îndulcitorii occidentali nu fac decît să otrăvească o limbă şi aşa făcută terci de incultura în proporţie de masă. Voi vinde casa, îmi spune prietenul meu, sirianul. Rămîn uimit, ştiind cîtă pasiune, răbdare şi bani a investit în construirea ei. Mai am să pun  faianţa şi gresia în baia de la etaj şi gata. A pierdut doi veri primari, ucişi în luptele confuze care s-au dat acolo. Fuseseră oameni paşnici, gospodari la casele lor. Dar au venit rachetele şi familiile au fost omorîte într-o clipă. Un vînt fierbinte care usucă iarba şi o culcă la pămînt. Bărbaţii erau la muncă. Nu mai aveau ce pierde. Nu mai aveau de ce trăi. Au pus mîna pe armă, obiect pe care nu ştiau să-l folosească. Şi asta a fost tot. Dar au rămas fraţii mei. Ei au nevoie de bani, de mulţi bani- continuă sirianul. Am să-mi cumpăr un apartament de două camere. Casa de acum are etaj şi mansardă. Are gazon pe care îl tunde exact la şapte milimetri, nu mai mult. Anul acesta, ca niciodată, mi-a fost milă şi am lăsat-o să crească în voie. Nici nu ştii cîte flori de cîmp frumoase a făcut iarba mea. A instalat proiectoare. În zilele fierbinţi de vară, munceşte grădina pe răcoare, doar noaptea. Dincolo de gazon, în intimitatea pămîntului, ascuns după un gard înalt de doi metri, arabul a pus legume, din care face salate, după reţetele nepreţuite  de acasă. Ce vrei să fac? E datoria mea să-i ajut. Acolo, un litru de benzină costă cinci dolari, şi creşte de la o zi la alta. Militarii le mai aduc, din cînd în cînd, mîncare, dar oamenii au început să mănînce iarbă. E primavară, e totul verde, sunt Floriile, dar poarta siriană de intrare în orient s-a închis. A rămas umbra Apostolului,  căzut cu faţa la pămînt, pe drumul Damascului, şi o Voce care-i spune: Saule, Saule, de ce mă prigoneşti?

Anunțuri

5 gânduri despre &8222;Siriana&8221;

  1. Daca as fi avut blog as fi dat like, Este insa o drama ce se petrece in Damasc si fratii nostri crestini sufere din ambele parti: persecutie si razboi… Desigur ca sufar si musulmanii dar doar din cauza razboiului… Uitind pt moment -ce trist!- de soarta oamenilor imi staruie in minte schibarea geopolitica. Cu ceva vreme in urma, vaisamar -un blogar- crezind ca da o lovitura de moarte dispensationismului el spunea ceva de genul: „pai cum sa se implineasca profetiile astea in felul acesta ca asta ar insemna sa dispara Libanul ca stat”… iata ca e pe punct sa se prabuseasca Siria care tinea Libanul in picioare! Ce nu poate face Dumnezeu? Desigur, vaisamar e prea tinar ca sa stie ca Libanul a mai „disparut” si inainte. Interesant e insa ca geopolitic, Israelul apare ca cea mai puternica tara din Orient. Egiptul, mult mai mare, e aproape de praburisre, Siria la fel,… Si ce slab parea Israelul „inconjurat de osti”! Colac peste pupaza, imense rezerve de petrol au fost descoperite in apropierea coastei israeliene a Mediteranei. Ce pacoste pe capul dusmanilor evreilor: un Israel exportator de petrol ismaelitilor! Din pacate insa, prabusirea acestor regimuri aduce cu sine persecutie pt fratii nostri…. Persecutie care este insa si in teritoriile ortodoxismului iudeu.

  2. Trist.:(
    Mi-ar placea sa citeasca si amicii mei asta, care cred ca in Siria nu este razboi, ci doar o minciuna americana.

Comentariile nu sunt permise.