Suprarealism

Există, cred eu, o tendinţă aberantă a bătrînilor (şi cînd vorbesc despre bătrîni, mă refer la categoria de vîrstă de la 60 de ani în sus) de a se îngiji de ţara lor: cum va arăta, ce oameni va purta, cîte păduri va mai avea, cîte şi mai cîte despre politică, religie, moravuri şi tehnologie. Probabil din cauza lipsei războaielor de eliberare, de reîntregire şi de vai mama lor, bătrînii au lăsat-o mai moale cu amintirile de pe front. În lipsa acestuia şi a armatei obligatorii, tendinţa bărbaţilor trecuţi de prima tinereţe este să se strofoace de grija naţiunii. Încrîncenarea lor politică se loveşte de indiferenţa din ce în ce mai accentuată a tineretului, căuia îi lucesc ochii după Occident, cu tot ce reprezintă el: cultură, bani, ştiinţă şi desfrîu.

Cititorilor de memorii le sunt cunoscute variantele sub care nume mai mult sau mai puţin mari din viaţa culturală a României s-au ilustrat printr-o lipsă alarmantă de măsură. Dacă îl citeşti pe Breban, vezi o ţară. Dacă îl parcurgi pe Adrian Marino, vezi alta. Amîndouă, privite din interior. Memorialistica Monicăi Lovinescu, a lui Virgil Ierunca şi a lui Matei Călinescu pun, oarecum, o distanţă între patimă şi uitare. Ai iubit, dar măcar ţine minte pe cine şi, dacă se poate, de ce. Nicolae Manolescu îi rezolvă pe primii doi citaţi de mine, din fuga condeiului: Breban inventează, iar Marino înveninează istoria. O ţicneală la fel de veselă şi de bogată am observat-o şi la indivizi mai puţin ilustraţi prin lucrări literare sau artistice. Dan Puric, de exemplu, la o emisiune recentă cu Turcescu, a luat-o din nou cu neamul profund care încă de la Decebal nu mai ştiu ce virtuţii avea şi pe care, în mod sigur, tineretul le va regăsi şi valorifica. Tudor Gheorghe, la fel de artist, regreta că nu a făcut politică la PUNR, unde le-ar fi cîntat baladele lui celebre (prietenii ştiu de ce!). Între naţionalismul desuet şi ortodoxismul de paradă al amîndorura nu am văzut să existe vreo deosebire majoră. Poate doar regretul lui Tudor Gheorghe după boema literară şi artistică din vremea lui Ceauşescu să-i fi lipsit lui Puric, cu Păunescu, Fănuş Neagu şi Nichita Stănescu în capul listei, nu atît la consumaţie lichidă (bardul îl umilea, post mortem, pe Nichita, trecîndu-l în categoria afumaţilor şi nu al beţivanilor care cădeau sub masă), cît la aia solidă, spirituală, din care a învăţat Gheorghe poezii şi toate alea. Indiferenţa pe care o manifestă tînăra generaţie cînd vine vorba despre literatura română din vremea comunismului îmi apare justificată. Romanele “cu cheie” (inclusiv cele scrise de Marin Preda) sunt o porcărie, un fîs. Tudor Gheorghe era, însă, trist că nume “mari” dispar din ce în ce mai des din manuale. Adrian Marino povestea o scenă din timpul domiciliului său forţat din Bărăgan, din anii ’60, într-o localitate numită Lăţeşti. Omul, cititos şi citatin convins, o ducea rău cu capul cînd venea vorba de agricultură. Primea cîţiva bani de la cineva din Cluj, aşa că putea să cumpere de-ale gurii de la cei care nu dispreţuiau bucuriile şi darurile bătătorite ale naturii. S-au nimerit să fie deportate la Lăţeşti, o dată cu el, şi nevasta mareşalului Antonescu (mort prin execuţie) şi nevasta Căpitanului (Zelea Codreanu, mort prin asasinare din ordinul mareşalului).

Soţia Mareşalului… păstrase o oarecare morgă. (…) Soţia Căpitanului, de altfel, o femeie de treabă, făcea tot ce-i stătea în putinţă să uite şi să i se uite ‘trecutul’. Situaţie ambiguă şi absurdă. Multe puteam să-mi imaginez. Dar că, într-o bună zi, voi deveni ‘clientul’ soţiei Căpitanului, de la care voi cumpăra cu regularitate ouă, o astfel de situaţie era mai mult decît suprarealistă.”

Cu alte cuvinte, cred că ar fi cazul să lăsăm grija viitorului în seama femeilor, care, oricum, se descurcă mai bine şi mai realist.    

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Suprarealism&8221;

  1. Răsvane,

    Tocmai am primit un video care mi s-a părut că rimează cu sprarealismul tău. Nu are conotație politică, dar are legătură cu bătrânii care au uitat de război și-s luați de-ale tinereții valuri / apucături. Durează doar un minut jumate; și merită. 🙂
    Video.

  2. SUPRAMUZICALE, SUPRASENZUALE: 🙂

    Bătrânul Kurwurputzi și Tanti Kotopaxi

    A fost odată o tanti care încă mai credea în Moș Gerilă și care la micul dejun servea mereu același meniu – o felie mare de pâine neagră cu unt și o cană cu ceai de coacăze, fără zahăr ca să nu se îngrașe și să nu-și piardă dinții! Numele ei era Kotopaxi! Tanti Kotopaxi credea în primatul tehnologiei avansate asupra oilor din Australia care poluează, după cum se știe, planeta cu biogazul rezultat de pe urma digestiei trifoiului și a altor ierbi. Ea spera că o să apară cândva un savant care să rezolve această problemă planetară! Altminteri oile australiene trebuiau exterminate! În acest sens, tanti Kotopaxi a făcut și o petiție la office-ul oficial al grupului Bilderberg. Zilele treceau monoton în timp ce clipele atât de lungi și interminabile o făceau pe tanti Kotopaxi să-și dorească sinuciderea: de câte ori n-a privit ea văile de primprejur din chiar vârful Ciocolumna? Și, într-o zi, când totul părea că nu mai are sens și că îndelunga așteptare i-a periclitat acestei tanti sănătatea psihică, veni izbăvirea: un savant altruist, foarte bun la pat, pe nume Kurwurputzi și care se lăuda cu o neobișnuită evoluție, la fel ca Benjamin Button, sosise prin locurile acelea din pură întâmplare: dorea să se însoare și auzise că în zona aceea trăiesc femei focoase și că amenințarea nucleară ferise regiunea cu pricina până la momentul narațiunii.
    Așadar, bătrânul Kurwurputzi nimerise cum nu se poate mai bine – departe de oile din Australia! Si totuși… biogazul acela al oilor se întindea cu repeziciune spre emisfera vestică. Deocamdată însă, Kurwurputzi pășise în sala mare a bibliotecii sătești! El căuta o intelectuală, așa, cerebrală și cu ochi vii! Era mândru de faptul că nu avea burtă și că nasul său nu era flasc deloc; mai mult, ochii-i erau negri ca două nuci coapte exagerat iar brațele sale deși subțiri erau tari ca limbile unui ceas vechi de gară. Înaintea sa era biroul unde se închiriau cărți: acolo lucra nimeni alta decât tanti Kotopaxi! Kurwurputzi își drese glasul și cu un sâsâit șuierat, fiindcă avea limba subțire iar incisivii îi lipseau cu desăvârșire, spuse:
    – Bună ziua! Ce cărți aveți pe-aci? era emoționat!
    – Bună ziua, răspunse Kotopaxi și-l privi cu interes! Părea că îl scanează! Privirea ei era de femeie bionică!
    Kurwurputzi se fâstâci ușor: ”Precis că se uită la brațele mele, că sunt așa de subțiri! Dar ce știe ea ce forță zace în mine! Da, ar fi fost bine să fiu ca Hulk sau ca ăla din film, căpitanul America!”
    – Domnule, aveți aici nomenclatorul cu cărți! Pe tematici, pe autori și pe titluri! sparse ea tăcerea!
    – Vai, chiar așa? Doamnă, dați-mi voie să vă…
    – Vă dau! Kotopaxi se îmbujorase!
    – Dați-mi voie să vă…. felicit! doamnăăă… (își încordă convulsiv bicepsul ca un ou de prepeliță, bine conturat, pistruiat și tare.)
    – Kotopaxi, chicoti ea ca veverița din Pădurea Verde!
    (va urma, cândva)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s