Hram

În timp multă lume mai crede, încă, în evoluţie, eu merg pe mîna involuţiei. Dacă Marea Roşie ar fi fost de spirt, o făceam pîrtie mai ceva ca Dumnezeu pe aia de apă. Orice sărbătoare la români se termină cu o libaţie.

Am un client care e adus din stradă de cel puţin zece ori pe lună şi prima mişcare dintr-un şir de şapte, ca la şah, e să ascund alcoolul cu vată cu tot, pentru că, într-un moment de neatenţie, românul profund e un maestru capabil să anticipeze şi să sugă şi ultima mutare din jocul de mijloc. Cu cît e mai aproape de satul în care l-a născut, la băutură, veşnicia, cu atît e mai departe de miracolul creaţiei şi mai aproape de cel al supravieţuirii. Ne îndărătnicim să ne petrecem, petrecînd. Sfinţii Constantin şi Elena pot să nu fi fost de toată isprava (în ce-l priveşte pe primul, părerile sunt împărţite rău de tot), dar asta nu-l împiedică pe român să se implice în lucrare. Între mîntuirea de grup şi chermeza de cartier nu e decît o chestie de timp: aşa cum botezăm mititeii, tot aşa îi frigem după aia. La o cruce roşie în calendar nu se vine fără cinci stele. Imnul naţional la care ne trezim nu e deşteaptă-te, române!, ci borşul de potroace şi sirena ambulanţei. 

Anunțuri