Uliţe

Casele refuză să moară, oamenii, în schimb, se duc uşor. Treci prin două uliţe, dai un colţ şi eşti ca acasă, adică dincolo de timp. O poartă din metal, un cîine, umbre peste tot. Porturile au avut mereu o bubulină a lor care a dansat cu zorba şi s-a lăsat mîngîiată de el, în ritmuri de sirtaki.

De peste drum mă priveşte madam, în capotul descheiat, zburlită, vorbind iute cu accent nedefinit. Baie de şampanie, copil din flori, ajuns căpitan de vas, mort de ciroză, apoi bătrîneţea, lîngă un om pe care nu-l iubeşte, necunoscutul de lîngă ea. După colţ, doi fraţi gemeni, frumoşi, înalţi, spătoşi: unul a fost împuşcat la porţile de fier, pe cînd încerca să treacă în lumea de dincolo. De celălalt nu se mai ştie nimic. Băieţi buni, politicoşi, întotdeauna cu săru’mîna pregătit pentru cine ştie. Lîngă mine, grecul paralizat şi orb, fulg de plumb purtat pe braţe de cine apucă. Răzvănele, îmi spune, ca de fiecare dată cînd ne vedem, de ce m-a blestemat pe mine Dumnezeu? şi înjură, plîngînd de durere, pe mormanul de bălegar al sărăciei şi neputinţei fără de cruce.

ulite 5

ulite 2ulite 3  

Anunțuri