Lirică

balcon

Scena balconului ar avea un cu totul alt desnodămînt aici, la porţile orientului, unde trecutul apare suspendat între cer şi pămînt şi ameninţă să ne strivească în orice moment. Unii spun că pe merit, pentru că nu l-am reparat nici azi. De aceea, la bacalaureat nu ne pică în cap Shakespeare, ci Ienăchiţă Văcărescu, cu ale sale nepieritoare versuri: Într-o grădină, Lîng-o tulpină, Zării o floare, ca o lumină. S-o tai, se strică! S-o las, mi-e frică Că vine altul şi mi-o rădică. 

 

flori

Anunțuri

9 gânduri despre &8222;Lirică&8221;

  1. Răsvan, mă vei ierta că n-am „prins” (poate) ideea postării tale, dar m-a amuzat tare jocul de cuvinte şi imaginile aferente. Mă ierţi că am făcut analogii nepotrivite? 🙂

  2. Evenimentul de azi, cu Lucian Croitoru: http://www.privesc.eu/Arhiva/16866/-inapoi-la-argument–cu-Horia-Roman-Patapievici
    În esenţă, este o apologie pro-capitalistă, în „apărarea pieţelor libere”.
    Poate revin mâine, cu câteva comentarii….
    Am citit cu atenţie „Şi atunci, am urît capitalismul [….]” (21 mai), şi, tocmai de aceea, îmi pare rău că „scormonesc în rană”, promovând „duşmanul” 🙂
    Vă doresc seară frumoasă.

  3. Duşmanul care doarme în mine fără ca eu să ştiu! Aşa e, dragă Tudor! 🙂
    După ce am străbătut deşertul comunismului, nu am dreptul să intru în ţara promisă. Poate şi numai pentru că m-am îndoit, o clipă, regretînd, în umbra unui cataif, înţelepciunea retrocedărilor tîrzii…

  4. Răsvan, aveţi dreptate, discuţia nu este deloc simplă; unele măsuri nu pot fi luate în seama unei ideologii: e nevoie de discernământ, întotdeauna. Faptul că s-a încercat corectarea retroactivă a unei nedreptăţi (naţionalizarea) nu este o măsură ideologic capitalistă, ba, în unele situaţii, din contră….. Şi părinţii mei şi-au pierdut un magazin unde vindeau haine în aceste „retrocedări târzii”: astfel, în acest proces s-a închis o afacere care funcţiona bine. Când haine, totuşi, găsim berechet, dar prăjituri bune, „de casă”, nu prea, e cu atât mai mâhnitoare situaţia…..
    Apoi, dacă prin „ţara promisă” vă referiţi la „despleticirea (inter)naţională” visată de Lucian Croitoru, vă asigur: nu aveţi de ce să vă faceţi probleme 🙂

  5. …daca e ,,JURNAL’’ ma intreb:
    se poate atasa o melodie ?

    Slujesc pe Salvatorul,
    Pe Cel Ce-a înviat,
    Eu ştiu că El trăieşte
    Cu slavă îmbrăcat.
    Îi simt deschisă mâna
    Şi glasul iubitor
    Şi când Îl chem, El vine în ajutor.

    Refren
    E viu, e viu,
    Trăieşte Domnul meu,
    Cu mine merge şi-mi vorbeşte,
    Chiar pe drumul greu.
    E viu, e viu,
    Salvarea El mi-a dat,
    Îl port în inimă mereu,
    E viu cu adevărat

    Privesc întreg pământul
    Şi văd iubirea Sa
    Şi chiar lovit de grijuri
    Eu nu voi dispera.
    Eu ştiu că mă conduce
    Prin aspre vijelii
    Şi-n ziua cea din urmă, cu El voi fi.

    Strigaţi de bucurie,
    Cântaţi cu glas voios
    Un veşnic Aleluia
    Spre slava lui Hristos,
    Speranţa şi lumina
    Celor întorşi la El.
    Prin El e biruinţa, Emanuel.

  6. Dragă Tudor, trebuie să fiu limpede. M-am surprins regretînd că i-au dat omului clădirea înapoi. Asta doar pentru că, o dată cu ea, dispăruse şi plăcerea mea. A doua zi, am zărit, pe terasă, un bătrînel cu părul alb, care stătea pe un fotoliu şi privea în gol. Mi-a fost din nou ruşine pentru că am gîndit fără să mă gîndesc, cu o seară înainte. Chiar şi la unul ca mine, din familie de „foşti”, cum ne numeau comuniştii, au rămas urme din trecut. Dumnezeu a avut dreptate să nu-i lase pe evrei să intre în ţara promisă. Mentalitatea de sclavi, chiar şi la poporul ales, nu se schimbă de la o revoluţie la alta, ci de la o generaţie la cealaltă, şi asta doar dacă mai există modele demne de urmat care să-i modeleze pe cei tineri.
    Postarea aceea am scris-o în răspăr, transformînd urma în pată… A fost un soi de exorcizare, dacă vrei… Şi Moise s-a împăcat cu Dumnezeu, dar soarta lui a rămas hotărîtă dinainte.

  7. Dragă Mitică, eşti oricînd binevenit, la orice postare de-a mea. Tu eşti de-ai casei, iar casa mea are patru camere, două în stînga şi două în dreapta. Iar camerele nu se numesc Jurnal, ci inimă. Sau, de la o anumită vîrstă, cord… 🙂

  8. Dragă Răsvan, şi eu aş regreta dacă, prin retrocedare, o cofetărie cu prăjituri bune s-ar închide. Într-adevăr, era şi dreptului omului să-şi recupere casa, dar un gol, odată creat, este greu să-l astupi. Unii dau cu ciment pe deasupra şi zic că problema-i rezolvată: dar nu, golul rămâne, dedesubt….
    În privinţa capitalismului: eu cred că este ca democraţia – „un sistem prost, dar cel mai bun inventat până acum de omenire”, pentru că se bazează pe libertatea, responsabilitatea şi discernământul individual. Dacă ultimul lipseşte, consecţele sunt pe măsură – dar asta este valabil pentru societate, în general (nu pentru un sistem anume).
    Ar fi necesară o explicitare suplimentară, însă (ca să continui metafora cu inima) ar însemna să „pompez sânge” în atriul drept, ori prima zi a săptămâni începe cu „circulaţia mică”…. 🙂
    Sănătate!

Comentariile nu sunt permise.