Culori

Am mai spus? Probabil că da. Oamenii citeau în tramvai, în troleibuz… Cu o mînă ţinîndu-se de bară, cu alta spijinind cartea, aruncaţi dintr-o parte în alta de cei care urcau sau coborau… Nimic nu părea să-i stînjenească. Nu existau bloguri, reţele de socializare, televiziuni… practic nu era nimic, pentru că, trebuie să recunoaştem, viaţa fără calculator nu mai e viaţă. Dar imaginea oamenilor acelora, legănaţi încoace şi încolo, departe de toate şi de tot, rămîne o enigmă a rezistenţei tăcute, profunde, smerite chiar, în ochiul uraganului devastator din jur. Aşa arăta Bucureştiul, de restul nu mai ştiu.

Am revăzut, recent, unul din filmele mele fetiş, „The Umbearable Lightness of Being”. Daniel Day-Lewis, un mare actor, îl face pe Tomas (pronunţat Tomaş, cu accent pe ultima silabă), un personaj medic, sublim profesional, cam fustangiu. Trimis în provincie, întîlneşte o femeie de care se îndrăgosteşte, jucată la fel de bine de Juliette Binoche. Iar ea, barmaniţă, îl remarcă pentru că era singurul din orăşelul ăla din Cehia care răsfoia o carte într-un loc public. Ar fi putut să spună că era singurul care citea, în general, în afară de ea. Se îndrăgostesc, ea vine la prima întîlnire cu capodopera lui Tolstoi, Anna Karenina, o carte simbol care-i poartă ghinion, pe care el o răsfoieşte, o mîngîie, gînditor, ca pe o femeie, anticipînd, inconştient, destinul tragic al unor oameni normali într-o vreme anormală: comunism, laşitate, (ne)siguranţă… Urmează primăvara de la Praga, invazia sovietică, se spulberă un vis… Filmul (ca şi cartea după care a fost făcut) e superb. Sunt zile în care mă uit în bibliotecă şi aleg o carte, la întîmplare, din perioada aia, cînd oamenii din Bucureşti, oraşul meu, citeau în tramvai sau spînzurînd de cîte o bară de aluminiu, în troleibuz. “Cele 400 de ilustraţii”- scria editorul uneia din ele- ”ne familiarizează cu opera, deocamdată insuficient cunoscută, a acestor creatori autentici… etc., etc., etc…”. Şi toate ilustraţiile erau în alb-negru, iar cartea vorbea despre vibraţia culorii unor pictori olandezi din secolul al XVII-lea. Regimul îţi dădea cu o mînă (cărţile erau ieftine, mai ales că pentru unele din ele nu se plăteau, către occident, drepturi de autor, metodă adusă de ruşi cu tancurile…) şi îţi lua cu alta. Vedeai formele, dar nu şi culorile. Înţelegeai ideea, dar pierdeai substanţa. Totul era, de fapt, o minciună. Totul trebuia să fie cenuşiu. Noi puneam tonurile după mintea noastră, din imaginaţie. Am luat cartea şi ilustraţie cu ilustraţie le-am căutat pe net. Erau, acolo unde au fost de la bun început, răspîndite prin muzeele lumii, prin colecţii particulare… Reproduceri, mai mici sau mai mari, de o calitate relativă, dar toate, absolut toate, într-o cascadă de culori… După 40 de ani, m-am bucurat ca un puşti care a primit prima cutie de acuarele (deşi un mare pictor spunea că e o crimă să dai pe mîna copiilor acuarele, ei trebuind să înveţe mai întîi să deseneze şi abia după aceea să guste din fructele luminii…). Şi mi-am amintit de oamenii care citeau, agăţaţi de mînerele de plastic, murdare, care zburau de colo colo, şi de care trebuia să te agăţi la timp şi cu agilitate, să le furi vecinilor, care te îmbrînceau, pentru că lumea se oprea cînd nu te aşteptai, iar taxatoarea îţi urla cu reproş, la ureche: “Avansaţi înainte, tovarăşe, cititul se face acasă, nu-n tramvai…”.

Anunțuri

3 gânduri despre &8222;Culori&8221;

  1. Minunat cum e redata nostalgia acelor vremuri (eram destul de mititica in anii 80, cel putin)….cartea….Ma tot gandesc la cata informatie avem in jur, pardon, de cata informatie suntem bombardati clipa de clipa si totusi traim intr-o lume inculta, superficiala si „atoatestiutoare”. Raman la parerea ca adevarata cultura se face din carti. „Insuportabila usuratate a fiintei” ramane inca una din cartile preferate (de fapt Kundera ramane in topul mintii si sufletului meu raboindu-se permanent cand cu Amos Oz, cand cu Ismail Kadare).

  2. Poate a fost și-un bine în tot răul: culorile așezate de fiecare peste alb-negru erau unice. Un exercițiu necesar din când în când. 🙂

  3. Bucurestiul are acum alta forma, alt continut si aceleasi statii. Surprinzator, sau nu, exista tineri care citesc in tramvai, metrou…Exista locuri si lucruri frumoase ce-i drept, putine la numar. Doar timpul nu poate fi intins pe felia de paine….

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s