Mumă

În urmă cu 50 de ani, lîngă magazinul Unic (primul şi multă vreme singurul din ţară cu acest profil de autoservire), aflat pe bulevardul Nicolae Bălcescu din Bucureşti, vis-a-vis de cofetăria Scala, exista o filatelie mai tot timpul plină de moşnegi care discutau între ei, îşi admirau reciproc şi ceremonios clasoarele şi cumpărau timbre pe bani mulţi. Învîrteau între degete, cu iuţeală şi îndemînare, pensete lungi şi fără dinţi şi priveau în lupe mari, cu ochi de scoică umedă scursă în farfurie de porţelan alb.

Cum nu aveam nicio idee despre ce era valoros şi ce nu în domeniul respectiv şi, în general, în niciun domeniu, trăgeam cu urechea şi învăţam din mers. Aveam puţini bani de buzunar, dar pe vremea aceea orice bănuţ reprezenta pentru mine o mică avere. Ce e drept, concurenţa era acerbă şi cărţile, din fericire, au biruit pînă la urmă rivalitatea timbrelor. Din bogăţia respectivă am mai păstrat cîteva exemplare. Întîmplarea face că tocmai acelea îmi plăceau cel mai puţin. O întrebare cu care era să ucid pe unul din moşnegi a fost cum să deslipesc timbrele de pe plicurile din seria “Prima zi a emisiunii”. Am aflat, cu ocazia aia, că în ciuda sluţeniei lor, a volumului mare pe care îl ocupau în clasor, ele erau mai valoroase aşa, lipite pe plic, cu ştampila romboidală, cu cerneală roşie, aplicată peste ele, decît unele obişnuite, despărţite şi la locul lor. Ştampila face totul, spuneau moşnegii, şi zîmbeau mulţumiţi cînd vedeau că eram receptiv la sfaturile lor. În general bătrînii apar satisfăcuţi cînd simt că tinerii îi ascultă, dar asta aveam să o aflu mult mai tîrziu, fără să ştiu dacă e de bine sau de rău.

Bucăţile de hîrtie pe care vi le prezint azi au vechimea despre care v-am scris la început: 50 de ani. Sărbătorim, cum s-ar spune, nunta de aur de cînd suntem împreună. Nici nu-mi vine să cred cît de repede au trecut anii! Singura valoare despre care filatelişii aceia uitaseră să-mi spună era, de fapt, cea mai importantă pentru mine: valoarea sentimentală.

Din toate mijloacele de transport din seria de mai jos n-a mai rămas niciunul neprivatizat. Poate doar cu vapoarele să se fi întîmplat lucruri ciudate şi să fi dispărut ca prin minune, printr-un artificiu fără nicio legătură cu fenomenul Philadelphia. (Cît despre fenomenul Băsescu, ce să mai vorbim…)

Un singur lucru a mai rămas, totuşi, de privatizat: Poşta Română (sau Romînă, cum apare în grafia de atunci), adică pe mama lor, pe muma timbrelor.

IMG_1992

IMG_1994

 

Anunțuri

Un gând despre &8222;Mumă&8221;

  1. LOL… dom’le nu știam că avem atâtea lucruri comune din trecut…. 🙂 Am și eu niște clasoare pline cu mărci poștale, obliterate și neobliterate… FDC-uri, chestii din astea… Făceam schimb cu colecționari din țările socialiste prietene… uneori luam țeapă, alteori primeam mai mult decât meritam fiindcă timbrele noastre erau la mare căutare… Mai că m-aș reapuca de microbul acesta, decedat la revoluție. 😀

Comentariile nu sunt permise.