Dictatorul

Mărturisesc că mare lucru despre Salazar nu ştiam înainte de a citi Jurnalul portughez al lui Mircea Eliade. Întîlnirea acestuia din urmă cu dictatorul portughez s-a petrecut în 1941. Atunci a scris şi cartea despre el, fără nicio plăcere, aşa cum mărturiseşte în Jurnal.

Salazar a fost pentru mine un nume bifat, cîndva, pe la lecţiile de istorie, asta ca să înţelegeţi de ce nu ridic piatra să lovesc în prostituata noastră şcoală, din care elevul iese cu ceva mai puţin elan decît la intrare. În categoria pămîntului pîrjolit de orice cunoaştere se încadrează şi istoria modernă a ţărilor din America Latină. Una e să citesc, de exemplu, ce-a scris Borges, alta e să-l plasez într-o civilizaţie de-a dreptul exotică, cum e cea a Argentinei secolelor XIX şi XX. De ce mi-a venit să scriu despre astea?

Dacă aş respecta, cît de cît, învăţăturile pe care le absorb din cărţile care-mi plac, ar trebui să stau mut pînă la sfîrşitul vieţii. Eliade studia enorm pentru fiecare temă, oricît de mică ar fi fost, şi din tot ce ştia nu scria decît a zecea parte. Cu alte cuvinte cel ce credea (şi crede…) că înţelege perfect despre ce e vorba, că ştie totul despre Salazar şi ce avea Eliade în cap, de exemplu, pentru că l-a citit pe Eliade, se înşela (şi se înşeală) amarnic. Vorbesc în general. Evident, alta este perspectiva pe care o poţi avea astăzi asupra personajului, şi în general asupra lumii de atunci, decît a avut-o genialul nostru compatriot.

Prin ce m-a frapat Salazar? Notez doar cîteva idei: deşi a fost un dictator pe care e de presupus că nu-l iubeşte nimeni, nu avea pază personală numeroasă şi gros plătită(SPP-ul lui nu consta decît în doi-trei oameni care-i păzeau locuinţa); a ajuns în vîrful piramidei politice după ce a performat în cadrul universitar; a fost un om religios (şi credincios?), catolic fervent, absolvent a cîtorva clase de şcoală teologică; a pus interesul naţiunii înaintea celui personal; a dus o viaţă de-a dreptul austeră, din punct de vedere material, mai degrabă de călugăr decît de prim-ministru; a desfiinţat partidele politice şi a format o grupare unică, gen frontul salvării naţionale, care aminteşte, cumva, de cel pe care a încercat (şi a reuşit) să îl vîre Iliescu pe gîtul românilor, sub învelişul democratic  (baza PDL-ului de azi şi PSD-ului este alcătuită din aripi ale aceluiaşi conglomerat de securişti şi neocomunişti din anii ’90); a suprimat libertatea presei; a tolerat zecile de mii de refugiaţi evrei, alungaţi din Franţa de ciuma nazistă; a menţinut ţara în neutralitate şi a adus-o în NATO (evident, nu el!,… în timpul lui) la cîţiva ani după război; a plecat de la putere abia prin anii ’60, după ce a suferit un accident cerebral; a fost un om de dreapta (extremă dreaptă?) toată viaţa, într-o epocă în care intelectualitatea franceză băjbîia, cu mici dar mari excepţii (oh, da! Camus înaintea tuturor, dar ce folos?) prin tembelismul de stînga stalinisto-maoist.

Interesant este că şi astăzi popularitatea lui Salazar în spaţiul portughez e de peste 40% şi o devansează pînă şi pe cea a lui Vasco da Gama. Apropo, mai ştiţi cine a fost Vasco da Gama? 🙂   

Anunțuri

4 gânduri despre &8222;Dictatorul&8221;

  1. Ba da, dragă Marinel! Uite că de aia uitasem! 🙂 E ca şi cum ai numi Rapidul echipa Aurel Vlaicu, că şi aşa era pe cale să zboare din ligă. 🙂

  2. Păi eu ce-am spus, dragă Tudor? 🙂 O chestie interesantă este legătura lui cu Franco, pe care l-a ajutat, dar nu l-a agreat.

    Povestea se leagă şi de faptul că Eliade a fost legionar şi cîţiva legionari au luptat alături de Franco în momentul în care Salazar i-a aprovizionat (decisiv) cu arme pe oamenii dictatorului spaniol. Cînd Salazar l-a primit în audienţă pe Eliade, nu l-a expediat în cîteva minute, ca pe alţii, ci întrevederea a durat aproape o oră. Cu răspunsul de la Salazar, Eliade s-a întors în ţară şi s-a întîlnit, oficial, cu Ică Antonescu. Eliade a scris în Jurnal că „ai lui” (legionarii) sperau ca el să pună o vorbă bună pentru mişcare, lucru care nu s-a întîmplat, deoarece Ică a scăldat-o cum a poftit el. La mănăstirea Petru Vodă, ctitorită de recent plecat la Domnul Iustin Pârvu, te întîmpină la poartă un monument închinat celor doi legionari morţi în războiul civil din Spania. Lumea era mică şi ieri, nu numai azi. 🙂

Comentariile nu sunt permise.