Joi

TĂTUCUL DE FIER ŞI BABA DE PLASTIC

-Pamflet împotriva căsătoriilor homosexuale-

Carpathia, trezeşte-te! Şi cînd o veni cetăţeanul britanic Charles prin zonă, cu suita lui de babalîci nostalgici după mirosul de balegă proaspătă de vacă, întreabă-l ce părere are de gestul mămucă-si, Elisabeta, care a “dat undă verde” (expresia vine din presă, eu i-aş fi spus undă roz) căsătoriilor homosexuale.

Prin ce crede el, Charles, iubitul cămilei, că vor rămîne în istorie, el şi cu mumă-sa, dacă nu prin scandalul sexual legat de moartea prinţesei de Walles şi legiferarea căsătoriilor între el şi el şi ea şi ea?

Ce-a făcut biserica anglicană ca să oprească ultimul scandal? Da’ ce n-a făcut!… Of, copii! dar ce nu (v-) a făcut!

Îmi cer iertare faţă de cetăţenii români care au interese prin zonă, prunci pe la studii, absolvenţi laici sau hirotonisiţi, care au adoptat temperamentul britanic într-o jumătate de generaţie, dar ce spun eu?, în cîţiva ani, şi vorbesc flegmatic şi înţelept, de parcă bunicul şi străbunicul lor ar fi fost proprietari de plantaţii de ceai prin India şi Ceylon, s-ar fi sprijinit în bastoane cu măciulii de argint şi n-ar fi fost, de fapt,  nişte zgîrie-glie de prin ţara magiunului uns pe mămăligă.

Să vezi la ei lecţii de politică corectă!  (sic! cacofonie), de istorie învăţată la coadă la praz şi mustind de cugetări de la vreun prieten britanic care le-a spus lor  cum stă perfidul Albion cînd, mă-nţelegi, vine şi pentru el timpul nunţii.

Mă-ntreb: la ce-mi trebuie mie casă regală, dacă şi aşa tot parlamentul (capul) face, curul trage? Păi nu-i mai bun un tătuc iubăcios de fier decît o babă masculinizată din plastic? (las că au scos, pe vremuri, o cucoană-as din Canalul Mânecii, din acelaşi material feros şi focos, care le-a arătat argentinienilor în ce arhipelag să-şi bage, dacă nu minţile, măcar insulele Falkland, şi tot Veta i-a dat semnătura, cu “pe ei, fato! … de crescători de vite la suprapreţ ce sunt!” Bun,  n-o fi spus-o chiar aşa, dar cine poate şti ce-i în mintea unei fuste? ca să parafrazez vorba poetului naţional, sau a scheletului din dulap,  cum îl numea, cîndva, Patapievici…).

Da’ ce să mai vorbesc de alţii, cînd văd,  pe facebook, cum cîte un creştin de-al nostru, botezat şi parabotezat, se apucă să citeze, din puţul nesecat al culturii evanghelice, cîte o vorbuliţă  înţeleaptă spusă de „doamna” Oscar Wilde, atunci cînd venea nu de la şcoala duminicală, cum probabil o cred ei, ci de la întîlnirea cu tinerii adoratori?

Un singur regret am, în această minunată zi de joi: că onor matca britanică  n-a dat ac(t) pe 14 iulie. Pentru că,  o clipă, doar o clipă,  i-aş fi înţeles şi pe masonii ăia care au inventat eşafodul ca argument politic şi revoluţia franceză ca sărbătoare naţională: între un rege şi un cetăţean, deosebirea e doar ce scaun a avut fiecare sub fund în ziua  Zet. 

Anunțuri

3 gânduri despre &8222;Joi&8221;

  1. Pacat de Oscar Wilde ! Un real talent … dar CE FOLOS ? Insa nici cu George Sand sau Balzac – de peste ” drum ” – ” nu mi-e rusine ” …. Biata Europa !
    Daca ar invia puritanii insulari ai secolelor XVI -XVIII si ar vedea unde au ajuns multi dintre stranepotii lor … cred ca ar mai muri o data.

  2. Evident, dragă Otniela… Dar nici măcar de-o pomenire nu mai au parte. 🙂
    De exemplu, Google nu cred că-l va comemora pe Jonathan Edwards aşa cum a făcut-o, zilele trecute, cu Kafka. Evident, e doar un simptom, boala e mult mai complexă şi nu o vedem decît prea tîrziu şi fragmentar.

Comentariile nu sunt permise.