Sîmbătă

Am văzut, nu de mult, un film documentar cu hipopotami. Hipopotamul este un animal mătăhălos, diform din toate punctele de vedere, cu ochii mici, privirea mioapă şi tîmpă, violent şi greoi. Este învelit într-un soi de piele groasă, ca o platoşă. Are o gură aproape ştirbă, care îi miroase îngrozitor. Este, cu alte cuvinte, întruchiparea urîţeniei pe pămînt.

Pînă de curînd s-a crezut că această masă de carne este mînată doar de instinct, de o violenţă imbecilă. Documentarul a arătat, însă, o cu totul altă faţă a lucrurilor. Filmată noaptea, în infraroşu, turma de hipopotami care se bălăcea în apele fluviului a dezvăluit dragostea şi gesturile pline de tandreţe pe care şi le arătau unii altora, masculii, femelelor, într-o reciprocitate deplină. Şi toţi, departe de privirile indiscrete ale junglei, învăluiţi în taina nopţii africane.

Mă gîndesc, de joi încoace, că şi familiile regale par să fie, la prima vedere, ca turma aceea de hipopotami rigizi, miopi, arhaici, împlătoşaţi în ranchiuna rasei, puterii şi mîndriei lor. Şi că, de fapt, în adîncul iatacurilor, oamenii aceia se iubesc şi au gesturi de tandreţe la fel ca noi toţi, ceilalţi, la fel ca fiarele acelea hidoase din mijlocul Nilului. Că rangul e cel care i-a oprit, la fel ca faima pe hipopotami, dar că inima lor s-a înmuiat, acolo, în mîlul timpului, afundată pînă la brîu în noaptea prezentului.

Ani de zile am încercat să o înţeleg pe Elisabeta Marii Britanii. Urît îmbrăcată ca nimeni alta, antipatică şi rea, regina părea să-şi domine supuşii prin rigiditate. Umbra de simpatie care mai plana peste familia regală era dată de regina mamă, ajunsă la o vîrstă matusalemică.

A venit, apoi, episodul nefericit cu prinţesa de Walles, care a ameninţat în mod real viitorul coroanei britanice. Mulţimile au fremătat de revoltă, iar prinţul Charles, care acum se afişează cu atîta nonşalanţă alături de urîta lui nevastă, se ascunsese sub poalele galbene sau albastre ale ilustrei sale mame.

Cum-necum, poporul a uitat povestea. Au venit altele pe capul lumii: războaie, atentate, criza economică, încălzirea globală. În plin marasm, coroana britanică a apărut ca singurul element de stabilitate, de garanţie că lumea nu se va scufunda în mlaştina deznădejdii şi imoralităţii.

Biserica anglicană, desprinsă de Roma prin demenţa sexuală obsesivă a străbunicului reginei de azi, a fost zdruncinată, la rîndul ei, de scandaluri sexuale de coşmar. Elisabeta I a rămas în istorie ca regina fecioară, chiar dacă gurile rele i-au atribuit slăbiciuni femeieşti pentru un anume pirat devenit şef de flotă. Să rămînă în istorie Elisabeta a II-a ca regina homosexualilor? Ar fi un semn că bătrîna istorie ne rîde strîmb în colţul gurii.

Ce s-a ales de tradiţia britanică, din moment ce de familie, celula de bază  a societăţii, aşa cum învăţam nu atît la orele de religie, cît la cele de marxism, s-a ales praful? Prin ce e mai bună monarhia decît carnetul de partid?  

Anunțuri

3 gânduri despre &8222;Sîmbătă&8221;

  1. N-am spus neapărat „carnetul ROŞU de partid”, am spus doar „de partid”… 🙂
    Cît despre mult lăudatul conservatorism britanic, ce să mai vorbim… dacă dintr-o instituţie milenară s-a ales praful. Nici spartanii, nici grecii din timpul lui Pericle, nici romanii din timpul lui Augustus, nici elitele Renaşterii nu şi-au permis să încalce cutuma, deşi erau vestiţi, cu toţii, pentru obiceiurile lor spurcate. Căsătoria însa rămas, chiar şi atunci, unirea dintre un bărbat şi o femeie. Iar unirea aceea nu înseamna doar acuplarea a două persoane.
    Păi dacă, după cum spun unii, regina era obligată să facă acest gest formal, în ce ar mai fi constat respectul pe care i l-aş fi datorat dacă, Doamne fereşte!, i-aş fi fost supus?
    Un rege este uns în biserică. Păi ce fel de legămînt a mai făcut femeia asta, din moment ce s-a supus Parlamentului ca o oaie bleagă?

Comentariile nu sunt permise.