Povestiri despre apă. Alungarea din rai

Prima scenă de dragoste pe care am văzut-o a fost între doi tineri de acelaşi sex. Totul se petrecea într-o altă lume, în balta Brăilei. Eram prea mic să înţeleg ce nevoie aveau două corpuri să facă ceea ce vedeam, cu atît mai mult cu cît, de acasă, îmi aminteam doar de săruturile de la grădina cinematograf din centru, la care aveam acces indirect, cu alţi puşti de seama mea, căţăraţi pe acoperişul blocului de peste drum.

Erau filme italieneşti, americane şi franţuzeşti, la care oricum, chiar şi cu bani, nu aveam voie să intrăm. Cred că am trăit o copilărie în care, din cauza pudicităţii părinţilor şi a şcolii care era, pe vremea aceea, total asexuată, am învăţat anumite lucruri singur, din mers sau trăgînd cu ochiul.

Spectacolele erau rare, un sîn dezgolit era la mare preţ, un sărut făcea să rişti să pici de la-nălţime. Dragostea, privită din înaltul cerului, avea puritatea de celuloid a întrebărilor incendiare. Filmele se proiectau cînd se întuneca afară, iar tabla de pe acoperişul terasei era încă fierbinte de la soarele amiezii. Ne sprijineam în coate pe ea şi eram fericiţi. Eram numai noi, băieţii. Fetele nu prea contau. Poate şi pentru că nu aveau nimic din ce vedeam de sus.

Pînă să se întunece de-a binelea, ne distram cu combinele treierînd cîmpul şi coşurile fabricilor fumegînd, victorioase, pe ecranul imens, din pînză albă, încreţită de vînt. După jurnal, începea filmul. Vorbele se desluşeau cu greu, dar muzica se căţăra pînă sus, printre minaretele de fum de la grădina de lîngă. Eram pregătit, cu alte cuvinte, să înfrunt totul, fără să clipesc.

Cînd şcoala s-a terminat, am ajuns, în sfîrşit, în raiul meu de pe malul apei, iar bunica mi-a făcut un cadou neaşteptat: m-a trimis la plimbare cu barca prin balta Brăilei. Nu cea din insula mare, care era demult secată, ci în locul în care fluviul se despărţea în cele două canale.

O săptămînă în mijlocul pustităţilor, chiar şi cu oameni străini, era pe gustul meu. Bărbatul care conducea expediţia era soţul unei cliente de-a bunicii. Un grec jovial, cu început de burtică, cu păr ondulat şi ochii albaştri, apoşi. Celălalt, prietenul lui, era un om gras, tuciuriu, care se freca între picioare cînd mergea. Oamenii erau de treabă, veseli şi cuminţi. Ţigănosului îi spuneau Nicu şi tovcolonel, deşi n-avea uniformă. În schimb, conducea o maşină neagră şi cam ponosită, la care ţinea foarte mult. 

Pe vremea aceea, dragostea trebuia afişată şi bunicul meu se îmbrăca frumos şi mă ducea, de mînă, la defilarea de şapte noiembrie, la care bunica n-a fost niciodată. Cînd se întorcea acasă, bunicul avea capul plecat şi nu mai schimbau o vorbă toată seara. Copilăria mea a fost captivă unei existenţe ideale, fără politică şi blînd religioasă. Nevinovată în măsura în care nu mi se spunea, răstit, ce e bine şi ce nu să fac. Frumoasă, pentru că nu cunosc o alta.

Am trecut diguri şi coturi de Dunăre, am traversat canale ce păreau să nu se mai termine, cu bărci scobite în trunchiuri de copaci. Acolo am văzut ţînţarii cei mari ai vieţii mele, verzi ca frunza înmugurită, cu acul gros, negru şi lung. Canalele erau pline de lipitori. Apoi au apărut grindurile de nisip, auriu, fin şi fierbinte, linse de apa limpede, din care puteai să bei, fără să-ţi fie teamă ca a doua zi vei sta numai pe vine.

Am petrecut cîteva zile în sălbăticie. Tovarăşii mei pescuiau, dar fără succes. Seara, venea un lipovean cu barbă căruntă şi lungă, îi întreba ce-au prins, rîdea şi le umplea sacii cu peşte de soi, cu somn, cu ştiucă şi şalău. Întîi fierbeau peştele mic, plevuşca adică, obleţii, caraşii, bibanii cei roşii, plăticile pline de oase. Apoi, îl aruncau la porcii pe jumătate sălbăticiţi, care aşteptau, culcaţi pe burtă, în jurul nostru, la distanţă, în locul umbros. În zeama rămasă, aruncau peştele nobil. Eu tăiam roşiile şi restul legumelor, iar la urmă ei puneau oţet din belşug, făcut din vin alb.

În a cincea dimineaţă, pe cînd soarele se chinuia să străpungă aburul des, i-am văzut, departe, pe celălalt mal, pe cei doi băieţi, împreunîndu-se. Oamenii cu care eram au început să rîdă. Unul a înjurat ceva, printre dinţi. Am aflat, mai tîrziu, că cei doi erau fraţi. Că tatăl lor avea oi multe şi porci fără număr. Că punea banii la cec pentru ei. Că erau născuţi acolo, pe grinduri şi că păzeau, de mici, animalele. Nu văzuseră femeie în viaţa lor. Că nu ştiau carte şi că aproape nu puteau să vorbească. Şi ce să facă cu banii? Au rîs. După aceea, unul din băieţi a luat o sticlă şi a dat-o de duşcă. Era cu votcă din cea tare. Apoi, s-a aruncat în Dunăre şi a trecut-o înot, de mai multe ori. Dunărea era îngustă, caldă şi limpede. Băieţii erau gemeni, iar corpurile lor străluceau musculoase şi ude, în lumina crudă a dimineţii.

Lumea şi-a văzut de treabă ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Soarele s-a ridicat pe cer. Apoi a venit seara, am băut un pahar de lapte de capră, cald şi cu gust înţepător. A doua zi, şi cafeaua mirosea a capră, şi mîinile şi tot ce-aveam pe noi. M-au redat bunicii, alături de un rucsac plin de peşte curăţat şi sărat. Şi o dată cu el, am suferit alungarea din rai.   

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Povestiri despre apă. Alungarea din rai&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s