Gloanţe oarbe pentru oameni care văd

E cald, cred că la fel de cald ca atunci, la Paris, la începutul anilor ’50, aşa cum scria Virgil Ierunca în Jurnalul său, înainte de a se căsători cu Monica Lovinescu. Făcea foamea, francezii erau înnebuniţi după socialismul rus, iar el nu avea bani să plece din oraşul luminilor, în vreo staţiune de la mare sau la munte, şi se cocea, la propriu, înghesuit într-o mansardă de la etajul cinci.

Paginile sunt colosale, merită să le citiţi. Nu de alta, dar te aduc cu picioarele pe pămînt, în ideea că s-or mai fi găsind românaşi de-ai noştri care să mai creadă că occidentul cade în fund după o carte sau un autor român, cu excepţia cîtorva nume şi nici alea. (Mircea Eliade e în cădere liberă, de mai mulţi ani. Pe Cioran-legionarul, se pare că l-au recitit în grila asta şi nu mai lipseşte mult să-l facă uitat cu totul. Pentru Noica, legionar şi el, se mai duc lupte.) Mereu a fost aşa. Nu doar ţiganii noştri care au speriat Europa cu hoţia şi cerşetoria lor sunt vinovaţi de locul marginal pe care-l ocupăm pe planeta numită cultură, pe drept sau pe nedrept. Ni s-a predat (şi predicat) o gogoriţă, că marile noastre valori, scriitorii noştri de nepreţuit au făcut o gaură mare în cerul din vest, prin care ne curge laptele, mierea şi faima, ca ultravioletele prin aia de ozon.

O prostie, o minciună ca multe altele, care se perpetuează din generaţie în generaţie. Nici măcar Rebreanu cu Ion a lui, carte mare, de altfel, nici Marin Preda, cu Moromeţii I, ca să mă refer doar la vîrfuri, n-au avut prea mare succes la casele mari. Ce să mai vorbim de spanachiştii pe care îi învaţă şi acum la şcoală elevii noştri, aşa cum observa, pe bună dreptate, acum cîteva zile, Teofil Stanciu pe blogul său.

Cîţi se realizează cu adevărat, dintre ai noştri, după ce au ajuns acolo? Evident, mă refer la oameni cu pregătire superioară, cadre universitare, cercetători sau artişti, nu la pistolarii neoprotestanţi de care vorbea Barzilai, care au făcut averi prin America sau mai ştiu unde şi sunt în stare să le pupe tălpile ălora, indiferent ce-ar face sau ar zice lumea despre ei. Ar ologi şi pe Dumnezeu, dacă l-ar prinde de picior, fracturîndu-I Cuvîntul.

Eliade, încă de prin anii ’40, regreta, în Jurnalul numit portughez, că a tipărit nu mai ştiu ce lucrare în limba română, privînd-o, astfel, de o largă circulaţie internaţională. O carte tradusă e ca ciorba reîncălzită, ei nu o mai mănîncă cu aceeaşi plăcere a doua zi. Limba de mare circulaţie, asta face şi desface multe. Or, a noastră… mult e dulce şi frumoasă, dar păcat că n-o ştiu decît douăzeci de milioane, din care mai mult de jumătate, prost.

Mai avea Eliade o vorbă: că în timp ce noi trebuie să facem valuri cît mai mari ca să afle lumea că existăm, adică să fim promovaţi, (cum a făcut, pe drept, Patapievici, cît timp a fost şeful ICR), francezii şi englezii n-au nevoie de balamucul ăsta, ei doar speră la o cît mai corectă înţelegere. Ei, oricum, sunt citiţi, cu alte cuvinte. Iar noi mai avem şi alte bube.

Culianu n-a ştiut cum să se distanţeze, la un moment dat, de Eliade legionarul, de eticheta pe care i-au lipit-o cei din occidentul unde se refugiase de ani buni şi care risca să-l facă dispărut şi pe el, odată cu maestrul, în uitare. Românii fără mari pretenţii de cultură s-au repezit la cărţile lui Culianu, chiar şi la cele specioase, cu un elan imposibil de înţeles, vorba lui Sorin Antohi.

Ţin minte cît m-a distrat un videoclip în care Patapievici se pregătea să prezinte, la acum răposata TVR Cultural, cartea sa proaspăt apărută, “Ultimul Culianu”, iar realizatoarea emisiunii, o frumuşică cu elan, îi mărturisea că ea a… răsfoit-o şi, din ce a văzut acolo, abia aştepta să o citescă. Faţa uimită a maestrului făcea toţi banii, dar fiind băiat educat şi cu slăbiciune la femei, nu neapărat proaste, a trecut peste asta şi a dat-o cu cenzura transcendentă a lui Blaga şi cezura la care ajung unele genii, printre care şi Culianu, adică nivelul la care nimic din lumea asta nu pare să-i mai stînjenească pe unii în zborul lor spre descoperirea unei chei universale de înţelegere. Că a găsit-o un romîn, e cu atît mai lăudabil.

Bineînţeles că nu recomand niciunui pistolar evanghelic să citească Culianu. Doar dacă vor să vadă cum s-au fabricat gnozele, adică ereziile, de-a lungul timpului, şi să mă acuze pe mine că le fac publicitate. Zic asta pentru că sunt fript.

Ţin minte că, după ce mi-am făcut, de curînd şi cu mare reţinere, facebook, şi am amintit, la rubrica respectivă, de un film care mi-a plăcut, am primit un mail în care mi se atrăgea atenţia că, vezi, frate! promovezi goliciunea şi sexul şi duci lumea în ispită.

Unii zic că păcatele se fac la tinereţe şi că la bătrîneţe vine înţelepciunea. Eu nu sunt foarte convins de chestia asta. Borges, poate cel mai mare scriitor al secolului trecut, a murit necredincios. În schimb, în tinereţe, pe la 24 de ani, cînd i s-au aprins şi lui călcîiele, ca şi nouă, muritorilor de rînd, după o jună, a lui spaniolă cu ochii mari, negri şi catifelaţi, a folosit, într-un poem pe care i l-a dedicat, o metaforă care m-a topit mai rău decît căldura de afară, prin “intesitatea religioasă a iubirii“: “Tămîia prezenţei tale, pe care o voi arde mai apoi în mintea mea”.

Era atît de îndrăgostit, încît a scris o frază ce părea ruptă din mintea unui pistolar neoprotestant de geniu (element greu de găsit, dar nu imposibil, America fiind o ţară mare!):

Cum să-ţi poţi imagina sfîrşitul vieţii, care este atît de complicată, atît de plină de tot ce a creat Dumnezeu?” 

Anunțuri

14 gânduri despre &8222;Gloanţe oarbe pentru oameni care văd&8221;

  1. Cald la voi, la poale de munte? Cu Pietricica, Cernegura, Cozac… în jur? Ce să spunem noi, ăştia „de jos”? 38 la ora asta şi pare că „soarele s-a topit şi a curs pe pământ”. Şi, ca să fie şi mai cald, ne „înfierbânţi” cu rândurile-gândurile care ne aduc aminte că n-avem şanse să exportăm ceva cultură câtă vreme „populaţia lumii e în creştere, iar cantitatea de inteligenţă este o constantă” şi noi am împânzit lumea înfometată (?) cu „salam”, într-o „vijelie” de „minune”!
    Mi-e ruşine… Mă duc să mă ascund. În frigider. Până nu-l ocupă altcineva…

  2. Mă răcoresc cu aere condiţionate de cărţi, dragă Marinel. 🙂
    Pietricica şi alte alea sunt la Piatra Neamţ. La noi e un dîmb pe care stau ruinele kitsch-uite ale Cetăţii de mămăligă. 🙂
    Nu te plînge de căldură. De-asta am zis de Borges: cînd era în flăcări, aproape că devenise credincios. La bătrîneţe, cînd s-a mai răcit, a devenit eretic. 🙂

  3. De ce am ţinut eu minte Piatra Neamţ? Probabil mi-a rămas în minte dintr-o postare anterioară distanţa aceea de „fix” 63 km, şi cam aşa cred că e de la Piatra la Durău!
    Mi-am pierdut orientarea geografică? O fi de la căldură? (Vezi? Iar mă plâng… Ţi-am spus că mama m-a dorit fată… :D)
    Încerc şi eu aceleaşi metode de răcorire, dar mai rău mă înfierbânt… Nu ştiu ce mi-a venit taman acum să recitesc „Evreii, Dumnezeu şi istoria” a lui Dimont…
    Apropo, tocmai am terminat traducerile pentru menoniţi şi le-am amintit că aş dori 1-2 exemplare din „Doctrinele” lor… Dacă le mai doreşti, roagă-te… 😀

  4. Doar unul singur, rogu-te, măria ta, dacă n-o fi cu bănat! dă un semn şi nouă de mila măriei tale! 🙂
    DE la Piatra la Durău cred că e o distanţă mai lungă, chiar dacă o iei prin Bicaz, Hangu, etc. Exact din faţa blocului meu din Tîrgu Neamţ sunt 63! Eu de acolo socotesc distanţele. Acolo e kilometrul 0! 🙂 De la mine pînă la casa unde s-a născut Creangă, nu sunt mai mult de doi kilometri, vreo două sute de ani şi un creier de geniu. 🙂
    Cred că e arşiţă mare şi ţi-e greu. Am văzut la TV că sunteţi cam portocalii, meteorologic vorbind, nu politic. 🙂

  5. Şi eu care mă gândeam să te rogi Cui trebuie, nu de mine, că uite, eu… fac şi eu ce pot… mă rog de alţii. Acum, fără glumă, toată problema e să mai existe la ei exemplare. Normal ar fi să existe. Când au fost tipărite au fost 500 de exemplare şi mă îndoiesc să le fi folosit pe toate. Cât priveşte culoarea politică, ce-i drept, suntem cam portocalii. În ce mă priveşte însă, mă tem că-s o „pată” pe obrazul (portocaliu) al mun’cipiului 😀
    Iar despre Creangă, nu mă provoca să-ţi aduc aminte chestia aia cu „CARTEA!” ca să pot susţine că or fi ele distanţe, dar nici atât de…. abisale! 😀

  6. Să ştii că eu trăiesc deja în cartea de română, cum aş numi regiunea, dacă mi-ar fi trecut vreodată prin minte năstruşnica idee să citesc un astfel de manual. Un amestec între Sadoveanu, Hogaş, Creangă, Vlahuţă. 🙂

  7. Ah! Aici mă simt inferior… „Amestecul” meu e mai sărac… Politica, bat-o vina! 😀 Aia veche, că asta nouă are alt nume…
    Am citit romanul poliţist al lui Sadoveanu, „Venea omoară pe Siret” şi am făcut o mare parte din prostiile citite de la Creangă… În rest… chapeu! 😉

  8. Ah! nu e vorba de lectură, ci de geografie! Mrea Neamţ şi Nemţişorul ţin de Sadoveanu, Pipirigul şi Borca, de Creangă, drumurile de munte de Hogaş, iar casa memorială Vlahuţă de Târgu Neamţ. 🙂
    De-asta spuneam că mă lovesc mereu de ei.
    De citit, nu mai e cazul acum. Cred că ţi-a trecut vîrsta de Sadoveanu, 🙂 deşi limba lui are un farmec de vin vechi şi copt şi e păcat că nu te-ai îmbătat niciodată cu ea. Hogaş şi Vlahuţă nu se mai pot citi. După opinia mea, sunt buni doar pentru istoria literaturii şi a… masoneriei. (De fapt, toţi cei de mai sus au fost masoni.)
    Aş mai aminti de Zoe Dumitrescu Buşulenga, ale cărei emisiuni literare le ascultam, în tinereţe, la radio. S-a călugărit şi a murit la Văratec, acum cîţiva ani, îngrijită de un prieten de-al meu, nepotul marelui etnolog Adrian Fochi, prietenul lui Eliade.
    Locurile şi oamenii se împletesc şi îşi cern legenda. E plăcut de convieţuit chiar şi cu umbrele tăcerii. Nu trebuie să le citeşti, doar să le asculţi.

  9. Eh, glumeam şi eu! Am fost un elev silitor, cu „lecturile particulare” (ce ciudată denumire, şi totuşi cu ce substrat!) la zi. Am urmat 2 ani de liceu militar la Câmpulung, unde am avut un profesor de română care m-a îngropat în biblioteca liceului (una de invidiat!). Acolo chiar se făcea şcoală!
    Ce-i drept, întotdeauna am fost impresionat de „resursele” extraordinare ale Moldovei! Mereu am încercat să-mi explic de unde se trage asta. Niciodată n-am găsit un răspuns satisfăcător!
    Cât priveşte geografia… la 7 ani, înainte de clasa I-a (da, fac parte din generaţia aceea cu 7 ani de-acasă :D), făceam cu tatăl meu turul ţării pe jos, prin munţi. Trei luni, trei perechi de încălţări şi o amintire care nu se uită! Aşa am învăţat eu primele lecţii de geografie! 🙂
    Acum, din geografie şi lecturi au rămas doar amintirile… Umbre ale tăcerii, vorba ta…

  10. Poate impresionant CĂ spun.:D Herr Alzheimer e încă ocupat în Germania…
    Oricum, recunosc tot. Fără marea adunare naţională… 😀
    Uite, îmi amintesc de acel profesor de română, de care îşi bătea joc tot liceul, ziceau că e „dus”, avea o urmă de potcoavă pe tâmplă, fusese lovit de un cal pe când era tânăr, dar ce om! Ceilalţi nu erau loviţi de nimic, buni profesori, dar cam atât… Restul… militărie. Matematică în poziţie de drepţi, fizică în poziţie de „aviaţie la joasă înălţime” şi restul… prin tranşee! 😀

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s