Povestiri despre apă. Strapazanul

Omul era extrem de mare şi asta dădea tuturor o încredere anormală că nu ni se putea întîmpla nimic rău. Era atît de mare şi slipul lui atît de mic, încît ori de cîte ori se apleca, înainte şi înapoi, trăgînd de vîsle, nişte lucruri foarte mici şi foarte dureroase se iveau cînd într-o parte, cînd în cealaltă a lui, perturbînd, pentru moment, atît cursul bărcii, cît şi al privirilor şi chiar a Dunării însăşi.

După o bună bucată de vreme, cînd lucrurile păreau că o vor lua la vale, am mutat fetele la provă, prova fiind, pentru cei care n-au văzut apa decît în pahar sau cuibărită strîns în sticlele de apă plată, partea din faţă a unei ambarcaţiuni. În timpul manevrelor, masa enormă a rudeniei mele s-a prăvălit de-o parte a naturii lichide din jur, smulgînd din piepturile destul de plate, de altfel, ale fetelor, ţipetele obişnuite de panică.

Lucurile s-au liniştit, dar numai după o şedinţă rapidă de instructaj privind navigaţia fluvială.

Niciodată, dar absolut niciodată, ne-a spus el, indiferent ce iese şi de unde iese, mişcarea în bărcuţă, gesturile bruşte, legănatul, circulatul şi, în general, lipsa de respect pentru viaţa celuilalt nefiind permise. Dacă vrei să te omori, mi-a spus el, uitîndu-se urît la mine, asta te priveşte numai pe tine şi pe domnişoarele, şi în niciun caz pe mine şi pe barca mea.

Nicăieri nu e viaţa mai în cumpănire decît în mijlocul unei ape furios curgătoare, care devine, pe măsură ce te apropii de mijlocul ei, tot mai lată, iar malul la care voiai să ajungi, tot mai depărtat şi mai repede curgător spre vărsare. Pentru că, spunea omul nostru, dacă nu vîslim cum trebuie şi ne ocupăm de lucruri mărunte, bătîndu-ne joc de învăţături şi de tradiţie, avem toate şansele, dar absolut toate, să devenim hrană la peşti.  Învăţătură pe care o dobîndisem, deja, pe uscat, la începutul fiecărei vacanţe, cînd bunica îmi amintea, fără nimic din dramatismul vocii iubitului meu văr, că Dunărea îşi cerea, an de an, morţii.

Îmi aminteam lecţiile de înot pe care mi le dăduse, extrem de simple în conţinut şi grăbite în timp. Mă aruncase în apă şi mă lăsase să mă descurc singur, după principiul că şi un tîmpit se poate ţine la suprafaţă din instinct, iar despre mintea şi instinctele mele bunica avea o părere exagerat de bună. Oricum, rugăciunea nu constituia, pe vremea aceea, o obişnuinţă a mea, ci a familiei mele, iar singura grijă pe care o aveam era să-mi înfig, pe marginea de sus a slipului, mai multe ace cu gămălie, gata pregătite să mi le vîr,  adînc,  în muşchi, pentru a scăpa de coşmarul oricărui nebun gata să se arunce în Dunăre, cîrcelul.

Însă atunci, în momentele acelea de intensă tinereţe, cu rîsul fetelor strălucind vesel în soare ca solzii obleţilor în cherhana, numai la poveţele bunicii mele, fiică de pescar din Deltă, nu-mi stătea mie mintea. Apa clipocea plăcut şi repede de-a lungul chilei, în timp ce vărul era tot mai roşu şi mai supărat, şi singura înjurătură pe care o putea folosi un tînăr credincios ca el era legată de strapazan şi de mama acestuia.

Iar strapazanul, dragii mei, pentru cine n-a călcat niciodată strîmb sau pe o barcă este acea bucăţică mică de lemn, adînc înfiptă în copastia unei bărci, de care se leagă, împletit şi strîns, cu nojiţe tari de piele, vîslele, de o parte şi de alta a vieţii, una la tribord şi alta la babord.

 

Anunțuri

Un gând despre &8222;Povestiri despre apă. Strapazanul&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s