Timp decomprimat. Fotografia ca o alchimie

Cine a lucrat, pe vremuri, fotografie, va înţelege mai uşor ce vreau să spun. Am trăit (şi trăiesc) în România, aşa încît, ori de cîte ori vorbesc despre materiale, fac referire doar la cele pe care le-am găsit (sau le găsesc) aici.

Pe vremuri, pasionaţii îşi pregăteau singuri tot ce aveau nevoie pentru a face o poză cît de cît decentă. Aveai nevoie de substanţe chimice şi de un microlaborator în care să le cîntăreşti, să le amesteci, să le dizolvi, după caz, de filme pe care să le înfăşori, la întuneric, în nişte recipiente numite doze, care aveau spirale sau o bandă corex, din material suficient de rigid cît să nu lase pelicula să se lipească în timpul revelării.

Munca se finaliza cu trecerea imaginilor negative de pe film, pe hîrtie, un proces destul de complicat, care implica aparatură de calitate şi alte seturi de substanţe pe care le preparai singur, în funcţie de tipul de imagini pe care le aveai. Toată operaţiunea cerea timp şi bani.

Existau cărţi de profil, pentru fiecare, la nivele diferite, care te învăţau tot ce trebuia să ştii pentru a exprima, în imagini, un conţinut de idei mai mult sau mai puţin sofisticat.

Existau reţete ale marilor artişti, cum a fost Ansel Adams, cum să faci un revelator soft, pe bază de methol, la un anumit pH, pentru ca peisajul să aibă cele nouă sau zece gradaţii de gri (de la alb strălucitor, la negru intens), evitînd, pe cît posibil, marile contraste şi aspectul cretos al cerului. Cărţile spuneau că, de la apăsarea declanşatorului, pînă la uscarea finală şi tăierea fotografiei, toţi timpii erau importanţi.

Apariţia fotografiei color pentru amatori a reprezentat o nouă provocare, din punct de vedere material şi uman, existînd şi pericolul unei otrăviri involuntare, dacă făceai greşeli în timpul developării. Cîteva picături din baia de spălare ajunse, pe o cale accidentală, în cea de revelare şi fixare, bogate în fericianură de potasiu, puteau elibera vapori ucigaşi de acid cianhidric.

Filmul avea culori debalansate, hîrtia, de asemeni, avea defectul ei. Probele puteau dura ore, chiar zile, sustrăgînd, cu o cameră specială, cîteva unităţi din una sau două din cele trei combinaţii posibile, de magenta, galben sau cian. Nu mai spun că toate băile trebuiau menţinute la o temperatură constantă, cu o variaţie maxim acceptată de jumătate de grad în plus sau în minus.

Dacă la fotografia alb-negru se puteau face diverse artificii în cursul prelucrării, în funcţie de temă şi de gustul estetic al fotografului, la cea color recomandarea era să te abţii, pe cît posibil, de la invovaţii. Filtrele intens portocalii şi mirosul ameţitor de sîmburi de migdale te transformau în alchimist, în căutarea imaginii care să te schimbe în primul rînd pe tine şi, în final, lumea.

(va urma)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s