Timp decomprimat. Fotografia imaginea vieţii

În comunicare, ca şi în viaţă, ne-am redus spaţiul, ne-am înghesuit, care pe unde am putut, iar ce am dat pe afară, am eliminat fără regret. După revoluţie, prima care a avut de suferit a fost prietenia.

Oamenii au început să se certe pentru lucruri de nimic. Apoi, am sărăcit, iar lumea pe care o vedem astăzi pe stradă e spălăcită şi tristă. După douăzeci de ani, a dispărut şi speranţa.

Aşa cum există programe de compresie ale imaginilor şi pieselor muzicale, din cauza lipsei de spaţiu şi a nevoilor de transmitere rapidă, în comunicare, fără pierderi, am ajuns să trăim un compromis al falselor percepţii, înlăturînd, de multe ori, esenţialul: suferinţa, tristeţea, regretul, angoasa, nostalgia sau boala. În schimb, am făcut din moarte un spectacol şi din agonie, un triumf.

Poate de aceea şi fotografiile noastre sunt atît de plictisitoare, de lipsite de viaţă. Ne-am minimalizat, ne-am comprimat. Am devenit un zgîrci frumos. 

Într-un film de anticipaţie mai vechi, oamenii îşi făceau operaţii de înfrumuseţare, apoi urmau complimentele, iar rîsul era un mare pericol, pentru că aţele feţei riscau să se rupă. 

(va urma)

Anunțuri

12 gânduri despre &8222;Timp decomprimat. Fotografia imaginea vieţii&8221;

  1. Fotografiile mele nu sînt lipsite de viață… Zeci de albume de pe Facebook stau dovadă. Dar ce vreau să spun aici e faptul că în Oradea și în județul Bihor am făcut o droaie de fotografii (mii de poze) la evenimente care indică cîtă viață există de 20 de ani pe aceste meleaguri, mă refer la nu puține proiecte și evenimente.

  2. Este tonic să constat că există oameni care au o atît de bună părere despre ei, aşa cum o dovedesc afirmaţiile din cele două comentarii. Eu nu sunt aşa, eu sunt un făţarnic. Reuşesc din ce în ce mai greu să-mi ascund sentimentele.
    Revenind la fotografii, la una bună (nu contează dacă e a dvs. sau a altuia), eu vă găsesc o mie altele ratate.
    Probabil că aşa ar fi stat lucrurile dacă ar fi fost la fel de uşor să pictăm un tablou, după cît de facil este să apăsăm pe declanşatorul aparatului. Cu alte cuvinte, imaginile zac în noi, ca un soi de potenţial.
    Lipsa de cultură a majorităţii nu o afirm numai eu. Şi nu mă refer aici la evanghelici. Pe mine ţarcurile în care i-aţi închis ca pe nişte vite şi i-aţi marcat cu dispreţ nu mă interesează. Nu mă tentează nici ţicniţii singuratici, nici gaşca nebună.
    Cînd mă refer la fotografie, la milioanele de fotografii, mă uit în colecţiile de pe Flickr, de exemplu, nu pe facebook sau pe blogul dvs., să vă admir apusurile sau florile, care, deşi banale, sunt destul de reuşite.
    Nu vorbesc nici de marii artişti fotografi. Nu vorbesc, de exemplu, despre Voicu Bojan. Scriam despre omul obişnuit, care se bucură obişnuit şi moare la fel de obişnuit.
    Cît despre afirmaţia dvs. din cel de-al doilea comentariu, („În nici un caz nu am devenit un zgîrci frumos, nici eu, nici alții…”), o consider mult prea stupidă ca să o mai comentez. E, oricum, onorabil că v-aţi gîndit să-i apăraţi ce ceilalţi, indivizii pe care-i agresaţi aproape zilnic pe blog prin proastă creştere, îngîmfare şi paranoia.

  3. Draga Rasvan, nu stiu daca stii despre existenta acestor „jucarii” dar ti le pun la dispozitie: http://amintirifrumoase.ro/categoria/jucarii/
    Apoi legat de articolul dumitale: mi se pare ca incep a nimeri si eu tinta dumitale. Spui dta ca prima care a avut de suferit dupa revolutie a fost prietenia: asa este nene! Cu voia ta am sa istorisesc pe scurt o intamplare: ma liberasem pe data de 05 aprilie 1990. Pe multi dintre camarazii mei i-am iubit ca pe fratii mei de sange, la fel si pe unii dintre ofiteri si subofiteri. Unul dintre acestia mi-a trimis o scrisoare, in 1991 prin vara, ma invita la nunta sa, in Buzau. Ma respecta si eu il respectam la randu-mi. Ce m-as mai fi dus!!! Insa sa vezi ca intreprinderea la care lucram incepuse sa-si concedieze pe capete muncitorii – pe motiv mai mult poetic si deci si stupid motivul, prin lipsa sa autoritate, ca industria romana e energofaga! Si nene, student apoi si ramas fara salar… Unde sa merg? La ce nunta? Fara bani? Nici macar de bilet de tren? Si ce m-as mai fi dus… Prietenii mei erau lefteri la randu-le si putini si la numar… Si ii promisesem omului acela din Buzau ca negresit voi participa la nunta sa… Si nu m-am dus… mi-a fost rusine… si am pierdut un prieten! Daca mergeam, as fi ramas macar cu o poza a tineretei mele cuminti, de crestin neprefacut, fara niciun zgarci… A trebuit sa accept, alta varianta nu aveam: si asa, suferinta, tristetea, deznadejdea au incepu a fi tablouri ale unei galerii pe la care tot mai multi dintre romani se perinda prin ultimii 20 de ani cum spui dta.

    In ceea ce prifeste afirmatia ta ca am facut din moarte un spectacol: asa este si aici! Unii spun ca pentru adrenalina, altii ca dintr-un sentiment de bucurie ca Bau-Bau nu trece si pe la casele noastre si altii ca dintr-un sentiment tot mai pregnant al nihilismului, al nimicului…
    Si agonia, cum bine spui, a devenit un spectacol: „Oare cand are sa cedeze? Mai rezista mult? Cand i se va sfarama armura?”. Noi insa avem o nadejde si un scut in Iisus Hristos. Si armura aceasta frate, nu va crapa niciodata!

  4. Cîte imagini din astea nefericite nu port şi eu în mine, dragă Daniel! Uneori mă întreb ce s-a întîmplat. Sunt oameni de care m-am îndepărtat fără să-mi dau seama, efectiv, de ce, care a fost motivul cheie al acestor rupturi. Îmi asum integral vina de a nu fi cultivat, dacă nu prietenia cuiva cunoscut din tinereţe, chiar din copilărie, măcar să fi păstrat o umbră de salut.
    Întristător şi frumos comentariul tău.

  5. Știam eu că nu vă ține prea mult atitudinea de elev silitor la capitolul „bune intenții”…
    Iar am avut dreptate, ce păcat!..
    Iar v-ați trezit să mă jigniți în mod cu totul gratuit?… – „indivizii pe care-i agresaţi aproape zilnic pe blog prin proastă creştere, îngîmfare şi paranoia.”
    N-a trecut decît o săptămîna de cînd mă salutați cu… respect! Pe Facebook!
    Rasvan Cristian Stoica: Vă salut cu respect şi vă mulţumesc. Dialogul mi-a luminat ziua.
    Sunteți vreun Jekyll & Hyde?

  6. Nu vi s-a întîmplat ca acelaşi om să vă facă plăcere într-o zi, pentru ca în alta să îl detestaţi şi să vă pară rău că aţi încercat să uitaţi cît de mîrlan este de fapt?
    Experienţa asta am avut-o de multe ori cu dvs.
    Nu ştiu cum reuşiţi să vă arătaţi atît de ultragiat, tocmai dvs.
    Spun asta pentru că sunt convins că, dacă Dumnezeu ne va ţine în viaţă, vom avea destul timp să ne cotonogim unul pe celălalt. Evident, n-o luaţi în sensul cel mai strict. 🙂
    De fapt, asta e una din caracteristicile pe care vi le cunosc de multă vreme: ştiţi să daţi, dar nu să şi-ncasaţi. Iar cînd spun asta, nu mă refer nici la dărnicie, nici la sărăcie. 🙂 Poate doar de (şi la) spirit… 🙂

    Jekyll & Hyde 🙂

  7. Dragă Răsvan, nu ne-am minimalizat şi nici nu ne-am comprimat; ne-am urâţit de-a dreptul, chiar dacă am lipit pe oglinda de la baie o fotgrafie din vremea în care ne credeam frumoşi şi acum ne postăm în faţa ei şi credem că e imaginea reală, reflectată de oglindă. E mare păcat că unii îşi trăiesc până şi viaţa trecând-o prin Photoshop…

Comentariile nu sunt permise.