Nebunii paradisului. Viermele şi mărul

Am rămas dator lui Barthimeu şi altor prieteni care s-au întrebat de ce, în urmă cu cîteva luni, am scris o postare considerată blîndă şi împăciuitoare despre individul care scrie blogul România Evanghelică.

Asta ştiind că, încă din primul an de blog, l-am contrat (şi ne-am încontrat) pe omul respectiv de nenumărate ori.

Am mai vorbit despre asta şi nu vreau să devin plictisitor.

Am şters de pe blog postările critice respective şi mi-a părut sincer rău că le-am scris. Dar la fel de rău mi-a părut şi pentru cele bune, din care individul a extras pasaje din care şi-a făcut un soi de cv virtual.

Înţeleg că, în realitate, omul are calităţi pe care, citindu-l, nu i le-am bănuit. Nu le neg, nu le cunosc.

Ce am înţeles (şi m-a provocat să scriu postarea de care vorbeam mai sus şi pe care o voi explica acum) a fost faptul că trecea printr-o perioadă dură, legată de divorţ şi de părăsirea nevoită a locuinţei conjugale.

De asemeni, omul se plîngea de greutăţile materiale prin care trecea şi de ceea ce era nevoit să facă pentru a supravieţui cu demnitate.

Astfel de lucruri nu pot fi judecate, zic eu, nici din punctul de vedere al celui care le-a scris, nici din partea celor care l-au citit.

Or iei faptul ca atare, fără comentarii, şi procedezi în consecinţă (aşa cum am scris eu postarea aceea şi am şters tot ceea ce era legat de el pe blogul meu), or citeşti şi treci mai departe, judecînd în sinea ta asupra cazului dat.

Din fericire pentru climatul şi aşa infect al aşa-zisei blogosfere evanghelice, (termen cu care voi lupta în fiecare zi, doar-doar vor înţelege şi alţii că nu merită să fie trataţi ca făcînd parte dintr-o turmă şi avînd responsabilitate în faţa celorlalţi din grup, aspect asupra căruia voi reveni în zilele viitoare, pentru a nu fi înţeles greşit), nu au existat reacţii publice pe marginea necazurilor domestice ale omului Cristea Alin.

Am simţit compasiune pentru el şi am scris în consecinţă.

Am aplicat cazului principiile vieţii artistice şi boeme, despre care citisem o bibliotecă întreagă, şi i-am înţeles libertatea de a refuza conformismul prin asumarea pînă la capăt a consecinţelor şi climatului acelei lumi dificile, cu toate riscurile pe care le incumbă ea.

Am crezut că necazurile conjugale şi financiare, cît şi reacţia de simpatie din partea unor blogări care au apreciat cele scrise de mine atunci, îi vor modera instinctele de carnasier al scrisului şi îi vor atenua limbajul aberant cu care tratează, din titlu, oameni de mare substanţă din mediul evanghelic nu numai virtual, ci şi real.

Am fost îngrozit cînd, după o vreme de calm, de la articolul meu, am citit pe blogul lui atacuri murdare la adresa lui Daniel Brânzei şi biserica pe care o păstoreşte.

Am spus în sinea mea: Doamne, am lăudat un monstru! (în mintea mea am spus în loc de monstru, porc, dar asta e altă poveste, legată de mine, pe care am să v-o spun cu alt prilej).

Dar vorba, scrisul nu mi-l puteam întoarce pe dos. E greu de conceput să vezi un baptist înjurînd vecinii de bloc în maniera pe care a adoptat-o, de la bun început, România Evanghelică, accentuată cu fiecare an, faţă de blogării sau comentatorii neoprotestanţi.

În treacăt fie spus, nu cred că liber cugetătorii din lumea largă ar fi inventat o formă de tăvălire în noroi mai eficientă decît o reprezintă, de ani buni, blogul lui Alin Cristea intitulat România Evanghelică.

Parşivenia constă în minciuna lui favorită, pe care o repetă şi în somn: că taie ca să vindece.

Ce anume, e greu de spus: de la gramatică, la atitudini, la corectitudinea informaţiilor, la tonul comentariilor şi valoarea ideilor exprimate de alţii, în contextul blogosferei evanghelice (iar termenul ăla idiot!) şi, mai larg, dar mai greu de controlat, al facebook-ului, zona emancipării virtuale a majorităţii.

Provenind din regiunea Văii Jiului, inginer, absolvent al unui institut de mine, ulterior al unuia teologic evanghelic de la Oradea, baptist cu cartonaşul roşu arătat de arbitrii din comitet, în timpul unui meci pe terenul propriu, unde înjura şi se certa cu publicul, autorul României Evanghelice nu se poate lăuda cu prezumţia de obiectivitate. Niciunul din noi nu trăim în vitro, într-un mediu artificial şi decontaminat de microbii sociali, de relaţii şi antecedente.

Oricît am încerca, în ceea ce facem şi în ceea ce afirmăm regăsim o umbră a experienţelor personale cu lumea din care provenim şi în care trăim.

Nici Alin Cristea nu face excepţie de la regulă, oricît ar încerca să pară că nu e aşa.

E adevărat, de cînd e lumea, mulţi oameni au necazuri, care sunt sau nu legate de biserica din care fac parte.

Bisericile s-au răcit, au apărut diferenţe mari de status profesional şi de avere între oameni. Ideea unei biserici apostolice reînviate, unde toate sunt puse de una, a devenit din ce în ce mai iluzorie, mai falsă.

Unii s-au realizat profesional, material sau amîndouă, alţii au ratat ambele căi şi, cum se întîmplă de cele mai multe ori, fie că lucrurile se petrec sub pulpana versetelor, fie în faţa televizoarelor sau a presei de scandal, aceştia din urmă se simt alinaţi în momentul cînd un lider este făcut terci, fie că el se numeşte Marius Cruceru, Daniel Brânzei sau Paul Negruţ.

E o senzaţie păcătos de plăcută să vezi că nimeni nu e de neatins. E o revanşă stupidă şi otrăvitoare să simţi sau doar să presupui că omul ăla suferă, că e umilit, aşa cum şi tu, amărîtul, ai fost mereu, în toată viaţa ta.

Indivizi de teapa lui Alin Cristea vor avea mereu un public constant, tăcut, jubilînd şi găsind, la rîndul lui, motive să-şi justifice bîrfa din sine. Dacă cei criticaţi nu au vină, vor găsi ei ceva care să-i incrimineze.

Fie că unul a fost ţinut în anticameră (vedeţi ce mîndru e ditamai pastorul?), fie că i s-a refuzat un post (vedeţi, umblă cu pile! Cu nepotisme), fie că celălalt are o maşină mai făţoasă, (vedeţi, e omul banului, e sluga lui Mamona!), metoda e aceeaşi: calomniază şi fugi.

Într-o lume obişnuită cu un control strict al gesturilor şi al vorbelor, încă din prima copilărie, orice ieşire din decor al unuia este balsam curat.

Tineri cărora li s-a urît să li se spună nu fă aia şi nu fă ailaltă, studenţii de doi bani, inculţii, nonconformiştii, vor jubila cititndu-l pe Cristea Alin.

România Evanghelică a fost, din prima clipă, mărul de scandal, purtînd viermele împuţit al viciilor noastre ascunse, de fiecare zi, iar Alin Cristea, mogulul şi fluturele ei izbăvitor.     

Anunțuri

39 de gânduri despre &8222;Nebunii paradisului. Viermele şi mărul&8221;

  1. Răsvan, personal cred că încercăm degeaba… Dar, măcar o facem, spre deosebire de alţii care se mulţumesc să ascundă gunoiul sub covor, pentru ca apoi să se mire că nu se mai deschide uşa!

  2. Crunt blestem e împietrirea…
    Și Cristea e un încremenit.Să ai parte de atîtea feed-back-uri, necazuri și încercări,și să nu te (în)moi în cerbicia-ți, trebuie că e crunt. Se pare că și lui i se aplică sintagma psalmistului „și cu toate acestea …” respectiv a Apocalipsului „au hulit… și nu s-au pocăit!”

  3. Dragă Marinel, paradisul terestru e un paradis mişcat. Gustăm din fructele pămîntului, ca să parafrazez un titlu devenit celebru prin secolul trecut. Scriu trei zile despre acest subiect şi tac restul de 362 de zile. Să fie mulţumiţi că nu e invers! 🙂
    Personajul, în sine, e fabulos, trebuie să recunoşti. De restul, mai vorbim… 🙂

  4. Dragă Răsvan, după ce am citit şi ce-aţi scris aici, şi ce-a scris el acolo (în simpaticele lui postări „obiective”), îmi permit şi eu să dau o opinie:
    Recunosc, mi-a plăcut articolul „Fratele meu naşpa”, pentru că încercaţi acolo să priviţi lucrurile din altă perspectivă. Mi s-a părut frumoasă această încercare, dar, întorcând capul, aţi văzut că nu s-a schimbat nimic (deşi aţi fi sperat).
    Discutând puţin „despre idei, nu persoane” (cum ar vrea Alin Cristea), pot spune că această dispută poate fi asemănată cu discuţia ordine vs. libertate. El încearcă să impună o ordine, în detrimentul libertăţii celorlalţi (de a nu se supune unor „standarde”). În acelaşi timp, şi el şi-a luat anumite libertăţi (ex: de a scrie sub numele „România Evanghelică”, de a folosi un limbaj nedemn) – care fac dezordine, nu ordine….
    Admit că şi eu, mergând pe valorile liberale, preţuiesc libertatea înaintea ordinii (care este necesară, la un anumit nivel).
    Ce soluţie există? Vi s-a propus de multe ori soluţia ignorării – care însă nu-i atât de simplă (cum să ignori o persoană care scrie despre tine?). Însă e cea mai aproape de libertate.
    Bineînţeles, libertate totală nu există, şi – adesea – trebuie să mai facem şi ordine 🙂

  5. Dragă Barthimeu, ce se făcea sistemul fără turnători şi turnătorii fără sistem? A existat vreodată un sistem curat, în care să nu fie nevoie ca unul să se prostitueze pentru toţi şi toţi pentru unul? Prin 2007, oameni onorabili acceptau, cu recunoştinţă, premiile anuale ale acestui om. Am scris că e degradant să stai cu mîna întinsă la un troglodit. A ieşit scandal. Întotdeauna, cînd văd scena, îmi amintesc de bietul Macedonski şi cenaclul lui unde le dădea ălora biluţe colorate. Am văzut inşi care-şi puteau permite să cumpere cărţi, mulţumindu-i lui „Alin” pentru cadoul primit. Omule, îi scoate în evidenţă, din anonimat! Marea masă a blogurilor sunt scrise cu inima, dar nu cu condeiul. Talentul, mult, puţin, nu se învaţă, cu asta te naşti. Eu îi înţeleg. Ăsta a folosit şi zăhărelul, şi nuiaua. S-a stabilit, între el şi sistem, o relaţie bazată pe reflexul lui Pavlov. L-ar fi muşcat mulţi, dar le e teamă. Ăsta nu îi educă, îi reeducă. 🙂

  6. Dragă Tudor, mie mi-a folosit la ceva: mi-am făcut curat la blogroll şi m-am spovedit vouă. Am rămas cu o mînă de prieteni şi cu o masă de curioşi. 🙂
    Apoi, spre deosebire de tine, eu n-am mai citit ce scrie omul. Dacă îl citesc, nu pot să-l ignor. Mă rog să nu mai fiu tentat vreodată să citesc ceva scris de el sau citat de alţii din ce spune el. Indiferent dacă e de bine sau de rău. Libertatea nu cunoaşte jumătăţi de măsură. Eu nu suport şefii, indiferent care ar fi aceia. Cu atît mai puţin dictatul unuia, indiferent cum s-ar numi el. Colectivismului de orice fel, îi opun individualismul şi unicitatea, cu toate risurile unor fracturi repetate între mine şi lumea din jur. Cezanne a avut o relaţie dificilă cu cei din jurul lui. Avea un fix: să nu pună cineva şeaua pe el. Cînd eram tînăr, am rîs de chestia asta. La bătrîneţe, mă scutur şi de-o muscă. 🙂
    Te admir din multe puncte de vedere. Unul din motive ar fi nobleţea stilului tău. Să nu renunţi la asta niciodată, indiferent de cîţi ciudaţi te vei lovi în viaţă. Întotdeauna regreţi după aceea.

  7. Ma bucur ca mai sint oameni care spun adevarul si ce simt, cu orice risc. Dumnezeu stie ca sintem imperfecti, dar nu ne vrea farisei. As fi postat pe facebook, dar l-am inchis pentru o vreme.

  8. Mă bucur că am putut folosi acest prilej pentru a face o…. apologie pentru libertate 🙂
    O să ţin minte sfatul tău (cum mi-ai zis, nu mai folosesc „dvs.”): acela de a-mi lua libertatea de a fi altfel, în detrimentul încercării (imposibile, de altfel) de a impune o ordine altora.
    Mai trebuie să spun (sau se cunoaşte) că îmi place tare mult blogul tău, iar pe tine te admir mult? Pot spune că tu ai fost „naşul meu” în blogosferă (aşa cum ziceai tu despre Marius Cruceru) – iar de acest lucru pot fi mândru 🙂

  9. Mulţumesc, dragă Tudor, deşi cuvîntul naş sună din ce în ce mai mafiot. 🙂
    Glumind, desigur, în cazul meu, naşul s-a dezis de fin. Sper să nu te dezici şi tu de naş. S-ar închide un circuit extrem de neplăcut pentru mine. 🙂

  10. „Sper să nu te dezici şi tu de naş.” -> Îmi dau cuvântul că n-o voi face. N-am nici motive s-o fac 🙂
    Rectificând puţin, precizez că nu foloseam termenii de „naş” şi „fin”, ci de „maestru”, respectiv, „ucenic”. Naşul e mai mult simbolic, maestrul e în mod necesar educativ. Pentru Barthimeu puteţi spune că aţi fost naş, pentru mine puteţi spune că aţi fost şi naş, şi maestru 🙂 Aş spune şi ce am învăţat de la tine, dar cu altă ocazie.
    Cu loialitate,
    Ucenicul

  11. Are dreptul la compasiunea noastra si de asta nu ne vom face vinovati inaintea lui Dumnezeu cel
    bun si milostiv, niciodata.
    Fie indurarea Domnului si peste el ca si peste noi. AMIN!

    DRAGĂ COSTICĂ H., ATÎT AM REŢINUT DIN COMENTARIUL DVS.
    RESTUL, VĂ ROG SĂ MĂ IERTAŢI, DAR NU, CATEGORIC NU!

  12. Ce să facem, Răsvane, dacă acestea sunt variantele pe care ni le oferă limba: de ales între mafie şi… lojă…
    Oricum am spune, tot iese nasol!

  13. Am să te corectez, Răsvan (deh, o altă perspectivă!). Paradisul nostru nu mai e mişcat; e MUŞCAT. A muşcat diavolul adânc din el.
    Da, e fabulos. De la… fabulă…

  14. De la cap pînă la… fibulă. 🙂

    (Pentru cei care n-au dat bacul la biologie- sau l-au picat- Fibula este o altă denumire a osului peroneu care formează, împreună cu tibia, oasele gambei. 🙂 Gamba este singurul segment al membrului inferior al unei femei care este acceptat gol vederii cînd ea se duce la biserică, ţinînd de la genunchi pînă la o botină din cea mai fină. 🙂 )

  15. Ehei… bacul… „Tristeţi de după-amezi ploioase şi de nostalgice obsesii… Lali-lali-lulu” 😀
    Cu gândul la fabulă scriam „Bestiarium”, dar n-am putut duce fabula până la capăt; nu m-a ţinut… fibula pe picioare destul! (oase bătrâne, deh!) 😀

  16. Mă tem că nu, frate Daniel! Că dacă e cu „univers” e şi cu… „găuri negre”! Oricum, şi blogo-sfera e cam… colţoasă şi plină de chestii negre! 😀

  17. ,,Blogosfera“ are dezavantajul imaginii unui univers închis, care te înrobește. Până la descoperiri noi, ,,bloguniversul“ ar promova imaginea unui sistem în continuă expansiune, cu centre galactice multiple și cu sisteme planetare în care cititorii gravitează și se învârt în jurul unor bloguri preferate. Îmi place imaginea unui călător/cititor intergalactic liber să plece hai, hui, fără granițe și fără obligația de a se înregimenta într-un anumit sistem de preferințe …

  18. Lasă buricul, Marinel. 🙂 Uite un fragment care mi-a mers la inimă: „…fără granițe și fără obligația de a se înregimenta într-un anumit sistem de preferințe …”
    Aşa este! asta era ideea. Subscriu în totalitate!

  19. L-am lăsat, Răsvan! E plictisitor! 😀 Evident, subscriu şi eu. Ca dovadă, muzica de mâine (te-ai obişnuit/resemnat cu sâmbetele mele muzicale?) 😉

  20. Da, aştept cu nerăbdare să văd ce audiţie urmează. Mai ales că nu sunt de gardă. Dire Straits (ca să mă refer doar la ultimul) mi-a plăcut şi mie în tinereţe. Dacă mă inviţi, vin mîine. Bănuiesc că intrarea e liberă, ca de obicei… Că tot vorbeam de libertate. 🙂

  21. Fără discuţie, intrare liberă. Ca de obicei. Mâine va fi ca după două săptămâni agitate 😉 Şi tot ca de obicei, libertatea mi-o găsesc în muzică! Eşti invitat. Loja e rezervată! 😀

  22. „Sper că numai pe al dvs., dragă Lidie. :)”
    Este suficient al meu pentru a rupe lantul slabiciunii. Cit despre „dvs” nu mi se potriveste, Lidie imi e suficient. Eu mi-am permis sa va spun pe nume sau chiar sa va fac frate cu mine, fara sa cer aprobare. Daca nu va place sa-mi spuneti ca nu ma supar. Cuvintul” Domn” pentru mine este ceva sfint si cum de multe ori celui ce ar trebui sa-i spun Domnul, ii spun pe nume, mi-e greu sa-l spun celor croiti din pamint ca mine, ca sa nu-L supar. …

  23. Dragă Lidie, spune-mi cum vrei, numai nu mă mai lăuda, că mă demoralizezi. 🙂
    Interesantă chestia ta cu adresarea. Dacă ştiau comuniştii ce spui tu acum, atei cum îi ştim, luau numele Domnului în deşert şi nu ne mai obligau să ne spunem tovarăşe. 🙂

  24. Stapinul lumii acesteia nu-i smecher degeaba, pe nesimtite a prins pe multi in latul lui.

  25. Comunistii in primul rind voiau sa atace patura de sus, intelectualii, pe ei voiau sa-i injoseasca numindu-i tovarasi. Daca luau in desert numele Domnului, nu ar fi putut sa atraga asa usor religiile de partea lor, ba mai mult, n-ar fi prins in plasa pe multi din evanghelicii de frunte. N-au fost vremuri chiar usoare, le-am trait personal, dar Dumnezeu mi-a dat biruinta.

  26. Dragilor dragi: lasati omul sa se odihneasca intru murirea gloriei sale. E necajit si a fost necajit. E singur si nu s-a pocait. Se judeca singur si mai abitir ii judeca pe aceia din jur. A fost rau si s-a inrait si mai tare fiind orbit, pe de o parte de dorita lumina a unei inalte pozitiuni in societate iar pe de alta parte de incertitudinea urmarii unei linii drepte pe calea credintei. Din pacate multi dintre noi nu stim a unii credinta cu fapta cu cunostinta cu rabdarea cu dragostea de frati cu evlavia cu iubirea de oameni. Fiindca daca le-am avea pe toate acestea din belsug altfel am fi si altfel am vorbi. Daca ar fi sa remarc ceva „jignitor” la adresa lui Alin, in primul rand acest lucru este imaturitatea sa, fie ea si cu o barba destul de masculina. El nu a inteles inca, ca a ajuns acolo unde l-au condus faptele sale. Se poate indrepta. Viata ne da lectii atunci cand suntem stricati in umblarile noastre. Sa mergem si sa ne reparam la Atelierul Celui de Sus. si sa nu mai pacatuim. Amin.

  27. @”E o senzaţie păcătos de plăcută să vezi că nimeni nu e de neatins. E o revanşă stupidă şi otrăvitoare să simţi sau doar să presupui că omul ăla suferă, că e umilit, aşa cum şi tu, amărîtul, ai fost mereu, în toată viaţa ta. ” Hmmm… Aveti dreptate. Sper sa nu ma cuprinda si pe mine revansa stupida. Nu, nu cred; sunt prea bun (ha, ha, ha).
    Referitor la pesonajul in discutie, exista in lumea justitiei un exemplu extrem de corect. Nu stiu de unde provine, dar ar trebui sa fie crestin. Ma refer la practica judecatorilor onsesti de a se recuza daca au un interes intr-o „cauza’. Asa ar trebui sa faca si Alin dar sunt prea multe „cauze” in care are un interes. Asa ar trebui sa facem si noi cind suntem porniti pe judecarea cuiva.
    PS. La deschiderea blogului Romania Evanghelica, am aparat dreptul lui Alin de-a folosi acest nume. Am intrat asfel in polemica cu Marius Cruceru si -indirect- cu Paul Negrut care incercau sa-l impiedice. Ce mult am gresit! Ei stiau mai bine in acest caz,

  28. Draga Rasvan, trebuie sa scriu neaparat ceva !
    Am un prieten de prin partile Salajului .
    De fiecare data cand ma intalnesc cu el am de castigat ceva .
    Nu prea barfim …uneori ne mai dam cu parerea .
    Venind vorba de o cunostinta comuna , se uita la mine , isi cantareste bine vorbele apoi zice :
    Mai Mitica , nu stiu de ce nu pot sa sta de vorba cu omul acesta … este asa de plin de sine , se crede atotstiutor de parca el a pus coada la pruna.
    [tare mi-a placut expresia lui si mi-am zis sa o pune aici]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s