Inelele lui Saturn

Citind ce scria Marinel Blaj despre muzică şi viaţă pe bogul lui, mi-a venit în minte o întîmplare pe care am să v-o povestesc mai jos. Poate că v-am mai spus-o cîndva, dar asta contează mai puţin, pentru că poveştile sunt făcute ca să fie repetate şi, eventual, să te adoarmă.

Era prin anii ’70 şi la mare vogă erau, prin România, Beatles-ii. În anii aceia îşi disputau supremaţia pe plan local cei de la Phoenix cu Sfinx-ul lui Dan Andrei Aldea.

Făceam parte din gaşca de tineri care ascultam, la nesfîrşit, de pe unde apucam, tot ceea ce prindeam din vest, pe benzi sau pe discuri. Nu lipseau emisiunile de duminică de la Europa Liberă, prezentate de cel care a fost unicul şi marele Cornel Chiriac, ucis în Germania la ordinele securitaţii lui Ceauşescu.

Mă pregăteam să plec în armată. Luasem examenul la facultatea de medicină din Bucureşti, oraşul meu natal, ceea ce reprezenta o adevărată performanţă pentru unul ca mine, care am urît de cînd mă ştiu să tocesc, indiferent la ce materie.

În perioada aceea, aşadar, am cunoscut o fată care trăgea să moară din cauza unei boli rare şi incurabile. În treacăt fie spus, deşi au trecut peste 30 de ani de atunci, boala e la fel de letală.

Se experimentaseră asupra ei tot ce era mai nou în domeniu. Fiind o maladie rară şi cu o formă extrem de complexă, avusese parte de un tratament la Londra, pentru cîteva săptămîni.

Perfidia bolii consta şi în faptul că, deşi ucidea pe dinăuntru, pe dinafară totul părea la locul lui. Mai mult chiar, în zona palpebrală, devenea tot mai evidentă, pe măsură ce boala evolua, o culoare liliachie, aşa cum se machiază fetele în ziua de azi. Un machiaj extrem de discret, de altfel.

Am văzut-o de cîteva ori, într-un grup de prieteni, niciodată singur. Fusesem adus de ei pentru că reprezentam o faţă comercială a unui tînăr credincios în devenire, pasager în zona foarte largă, de trecere, între un golan cu manieră şi un fanatic sadea.

Cu alte cuvinte, prezenţa mea acolo nu ţinea de vreo calitate, ci de conjunctură.

Am căutat un subiect comun între mine şi ea şi, plimbîndu-mi privirea prin încăpere, mi-au căzut ochii pe cîteva teancuri de discuri, toate single-uri, învelite fiecare în coperţi de culoare cafenie. Avea şi altele, mai mari. Ţin minte că discurilor le lipseau partea din mijloc, miezul, arătînd, practic, ca o bandă de ebonită, în genul inelelor lui Saturn.

Era colecţia completă a pieselor scoase de Beatles pînă în ziua respectivă. Beatles-ii erau pasiunea ei.

I-am povestit despre clasamentele americane pe care le urmăream la Europa Liberă şi m-am plîns de lipsa unor înregistrări de calitate, la care nu puteam avea acces. S-a oferit să-mi dea, pe loc, toată averea ei de discuri, inclusiv pe cea cu Beatles-ii.

Şi aşa ai mei sunt ţărani proşti şi cînd o să mor or să le vîndă pe nimic.”

Discurile le primea lunar, din Anglia, de la profesorul clinicii unde fusese în tratament. I-am promis că le voi lua doar după ce nu va mai fi. Aveam sincerităţi din astea. Tinerii, în general, le au.

În toamna aceea am plecat în armată, undeva, la capătul lumii, în Moldova, foarte aproape de locul unde locuiesc acum.

I-am scris, aşa cum i-am promis. Am primit foarte repede răspuns, uimitor pentru starea de oboseală pe care o dădea boala. Mi-a mai scris o dată, şi încă o dată. Apoi, scrisorile au încetat. Am aflat de la prieteni că murise. Era prin primăvară.

În scrisori mă sfătuia să nu fac pe eroul, să nu mă cert cu superiorii şi să nu mă fac niciodată militar sau aşa ceva. Şi că, în viaţă e bine să nu mă ocup de fleacuri. Evident, n-am ascultat-o, iar discurile n-am trecut să le iau. Dar, de cîte ori ascultam Beatles, îmi apărea în faţă imaginea unei fete cu ochi liliachii care-mi întindea, zîmbind, inelele lui Saturn. 

Mulţumesc, Marinel Blaj, muzician şi poet. Fără blogul tău, era să uit să mă uit în uitare.   

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Inelele lui Saturn&8221;

  1. Foarte tristă povestea asta, Răsvan. Mă simt şi vinovat şi nevinovat că am răscolit amintirile astea. Uite, vezi, astea sunt riscurile „dezvelirilor” de pe bloguri. Întoarceri nostalgice în trecutul care, ciudat, parcă la toţi e o combinaţie ciudată de roz şi negru. Şi, pentru că tot ziceai tu de „latura mea evreiască”, referitor la obiceiul de a citi „de la coadă”, m-a şocat de-a dreptul frumuseţea şi tristeţea acelui „era să uit să mă uit în uitare”! O frază cât un roman!

Comentariile nu sunt permise.