Jurnal cu sufletul la gură (1) Inadvertenţe şi neiubiri

Referitor la cronica mea de ieri şi comentariile pe care le-am primit din partea pastorului Daniel Brânzei, aş vrea să adaug cîteva idei, legate de diferenţele de percepţie dintre noi, referindu-mă la evenimentele în cauză şi altele care vor urma. Las această poartă de dialog deschisă, în speranţa că vor exista, ca şi pînă acum, multe puncte comune de perspectivă între noi.

În primul rînd, blogul meu nu este jurnal de ştiri gen BBC. Am spus de nenumărate ori că sunt un om extrem de subiectiv şi promt în reacţii, bune sau rele, aşa încît ştiţi la ce să vă aşteptaţi cînd veniţi aici.

Pentru cine nu e familiarizat cu un anumit stil, îmi permit să dau un mic citat din Eliade, legat de personajele lui Dostoievski. Vă spun de la bun început că m-am regăsit, întrucîtva, acolo, şi că nu e ceva de bine şi nu încerc să mă flatez de unul singur, dimpotrivă.

Încerc să fiu la fel de sincer cu voi, ca şi pînă acum. Independenţa mea totală faţă de mediul evanghelic, de la care nu mănînc o pîine şi de la care nu aştept, practic, nimic, mă face să spun ce gîndesc despre mine şi despre oamenii cu care vin în contact, indiferent de numele lor şi de funcţia pe care o au în această lume închisă şi legată cu mii de fire de trecut, de familii, de clanuri şi de interese, de grup şi personale.

Sunt, pur şi simplu, un spectator care, întîmplător sau nu, este baptist, dar unul căruia îi repugnă atît (co)cioabele din ţară, cît şi aroganţa pistolarilor de peste ocean, adunaţi sau nu în cruciade de trezire sau de adormire a maselor flămînde după adevăr.

Aşadar, citatul despre care vorbeam:

Niciun personaj nu e coerent cu sine, cu ceea ce autorul spusese în prealabil despre el, ci se contrazice, se umileşte (cînd nu te aşteptai), urăşte etc., lăsîndu-ţi o impresie terifiantă de “viaţă profundă”, de “forţă”, de geniu slav, analiză a subconştientului etc. Nu mă îndoiesc că Dostoievski are geniu, Dar îşi aplică “maniera” pînă la saţietate. Nu există în toată cartea un singur om normal.”

Evident, eu mă regăsesc, parţial, cum am spus, în această notă fină pe care o făcea marele nostru Eliade, într-o perioadă dramatică din viaţa României (1943), cînd însăşi fiinţa ei era ameninţată să fie rasă de pe faţa lumii de comunismul rus şi înţelegerile politice ale aliaţilor.

Cînd veniţi aici, ştiţi că mă citiţi pe mine, nu papagalul altora. De aceea, îmi asum în totalitate inadvertenţele, neiubirile şi umilinţa. 

(va urma)    

Anunțuri

20 de gânduri despre &8222;Jurnal cu sufletul la gură (1) Inadvertenţe şi neiubiri&8221;

  1. Rasvane, nu cumva Eliade mergea pe linia lui Freud, cel care gasise a-si face publicitatea pe spinarea lui Dostoievsky Fiodor Mihailovici, mai exact caracterizandu-l pe marele rus intr-un anume fel? (adica numai laudabil nu!) Si nu uita ca tot Eliade este acela care il numeste pe apostolul Pavel ca, „cel mai mare escroc al antichitatii”. In Incercarea Labirintului, Eliade afirma despre sine insusi ca este si drac si mesia. Era obsedat de dualism, asa mi s-a parut mie. Si l-as cataloga si ca marcionist intrucatva (ca sa ma dau „erudit”, evident ca glumesc.) Revenind la Dostoievsky, trebuie sa-l contrazic pe „marele” Eliade: daca citesti doar prologul la Fratii Karamazov, nu mai ai nevoie sa citesti tomuri de psihologie pentru a cunoaste natura umana – desi, Scriptura este singura care livreaza o completa cunoastere a naturii umane. Daca citesti Demonii, afli acolo chipul dementei si obrazniciei nihiliste si ateiste in toata duhoarea ei – iar privind in prezent intelegi mai bine dementa unei razvratiri, vezi imparatia UE. Si eu ma regasesc in personajele lui Dostoievski, ca si tine, si nu gasesc nicio incoerenta in caracterul acestor personaje: daca ne referim la Stavroghin fiul, atunci instabilitatea personajului nu are nimic a face cu stabilitatea marelui om, Dostoievsky. Stavroghin este marsav, instabil, obraznic: la fel ca politicienii care vor azi o noua lume: fara reguli ale normalitatii si ale clasicului, fara Dumnezeu; o lume a depravarii si a schizofreniei, a scindarii, a duplicitatii si a spurcaciunii in numele pantecului si al madularului.

    Cat despre Pistolarii Vestului, la care dta faci referire, ei nu sunt decat o banda de stavroghini!

  2. De preferat întotdeauna Ianus (nu vă grăbiţi să judecaţi din perspectiva celor două feţe; vedeţi la ce au folosit!) unui Ciclop… 😉

  3. Dragă Daniel, pasajul citat de mine este din „Jurnalul portughez” a lui Eliade, pag. 180. Sunt la servici, de gardă, dar am luat cărţi cu mine. Nu pot fără ele. Recitesc „Jurnalul…” din multe motive, împreună cu alte şi alte cărţi din şi despre perioada respectivă.
    Hermeneutica în care îl comentezi tu pe Eliade este corectă, dar nu în totalitate. El îşi recunoştea nevrozele, duhul rău care îl bîntuia. Chiar aşa îl numea: „demonul meu”. Dar mai spunea într-un loc (citez aproximativ, din memorie) că nimeni nu-şi poate imagina ce luptă duce cu acela.
    Are pagini minunate, în care spune că fără viaţă viitoare, nimic din viaţa de aici nu are sens.
    Era în perioada în care politicienii noştri se bucurau, pe bună dreptate, de toate victoriile aliaţilor împotriva lui Hitler. Dar Eliade merge mai departe şi, în 1943 scrie cîteva rînduri profetice, că după război peste 100 000 de intelectuali români vor fi asasinaţi de hidra comunistă rusă. Că vor fi tradaţi de aliaţi.
    Multe se pot spune despre Eliade. Ce spui tu îmi aduce aminte de o pagină din Istoria Literaturii a lui George Călinescu, pe undeva, în josul paginii, pe prima coloană :), în care vorbea despre demonii lui Eliade, despre sexualitatea sa şi experienţele pe care i le imputa criticul. Călinescu era nedrept şi pătimaş.
    Dar Eliade scria despre sexualitate ca despre un motor al vieţii, care dă viaţă şi descătuşează energii nebănuite. Vorbea de Dionisos, nu de orgiile din lupanare. Vorbea la modul superior. Gîndea în mituri. Bun, poate că a agreşit cu esenţele sale arhaice, nu ştiu, nu mă pricep, dar Eliade a fost… a fost, măi Daniel! mare, mare de tot.
    Am citit, ca orice om care se respectă, cam tot ce a scris Dostoievski. Fraţii Karamazov este o carte uluitoare, categoric, dar personajele lui au ceva din ce spune Eliade. Şi eu le-am simţit la fel. Am scris deja, nu sunt papagalul nimănui, nu iau ceea ce nu simt că e aşa şi pentru mine.
    Culianu a scris de mai multe ori despre Eliade, nu întotdeauna la fel, Monica Lovinescu l-a pomenit mereu în Jurnalul ei, de multe ori altfel. Matei Călinescu a scris o carte, de asemeni, despre el şi Culianu. Marta Petreu îl ucide, efectiv :), afirmînd, însă, pe bună dreptate, dar extrem de restrictiv, că Jurnalul portughez” ar fi cea mai bună carte scrisă de el.
    Spun asta pentru că te-ai supărat că am citat pe Eliade. 🙂

  4. Iti multumesc pentru raspuns si sa stii ca, eu stiu ca sunt mai mic decat Eliade! dar trag nadejde in Hristos! ca El este mai mare decat toti! Cine poate sa cuprinda intelepciunea lui? nici macar marea! Te sarut neica pe obraz dtale de doctor bun si destept!

  5. Până nu plec mâine spre Portland și să tac, mă bucur împreună cu voi de Frații Karamazov, ultimul și cel mai mare roman al autorului. Este un roman cu cheie: tatăl este rădăcina sufletului rus, imprevizibil și greu de analizat. Ca s-o facă tptuși, Dostoievsky îl ,,sparge“ în familia copiilor lui, fiecare preluând liniar câte o caracteristică a bătrânului complex (ucigașul este fiul nenatural). Ivan, intelectualul ateu, Dimitri, colericul pătimaș și Alioșa, ingenu în neprihănirea creștină sunt fragmente din societatea rusă contemporană cu scrierea cărții. Din interacțiunea fiilor/frați marele scriitor/psiholog sugerează pe ce direcții viitoare ar putea evolua națiunea rusă. Este cel mai ,,simplu“ din studiile/mesaj ale autorului de geniu care credea că sufletul rus va salva omenirea. Convertirea finală a fiului ateu, speriat că l-a descoperit pe diavol (deci și Dumnezeu există) n-a fost suficientă pentru a intra în subconștientul național și pentru a împiedica experimentul comunist/ateu.
    Multe alte din scrierile acestui om de excepție au fost nefinisate, chiar nefirești, pentru că au fost scrise ,,la comandă“, mereu în criză de timp, din necesitatea de a-și finanța nestăpânita și nemernica pasiune pentru jocurile de noroc. Multe din personajele lui sunt așa cum a zis Eliade (și așa cum ai spus și tu), controversate și contradictorii, cu evoluții imprevizibile și dese răsturnări de situații sau poziții. Literatura scrisă ,,la comadă“ trebuia să țină captivă lumea pestriță a cititorilor periodicelor în care publica. Pentru aceasta, Dostoievsky, le-a scris ca pe reportaje radio de la meciurile de fotbal, cu multe și surprinzătoare răsturnări de scor.
    Suflete zbuciumate, Amintiri din casa morților, sunt coborâri pe fundul lacului, în nămolul din care crecs nuferii … ,,Poate ieși ceva bun din Nazaret?“
    M-a fascinat multă vreme, dar am fost exorcizat de ,,Demonii“ printr-un act de putere dumnezeiască, iar povara conștiinței din Crimă și Pedeapsă mi-a purtat-o El, pe crucea pe care-o împărțit-o, izbăvitor, cu mine.

  6. Foarte interesant ce spuneţi despre „Demonii” lui Dostoievski! În ce sens v-a marcat cartea şi de ce a trebuit să fiţi exorcizat (metaforic vorbind, evident!)?
    Şi Eliade a fost fascinat de cartea respectivă, că veni vorba, şi aminteşte de ea în „Jurnal…”.
    Cînd aveţi timp, vă rog să ne scrieţi despre asta.
    Foarte frumos comentariul de mai sus. Am să le fac postare, dar cînd veţi fi la Portland şi rămîn singur pe teren, să joc miuţa cu Marinel şi cu Daniel. 🙂

  7. Draga BarzilaienDan, am o rugaminte la dvs, se poate o indicatiune din care sa reiasa ca Dostoievski a jucat la jocuri de noroc, dincolo de tineretea sa pacatoasa? O referinta, o carte, un link: numai sa nu fie Freud! 🙂

  8. Îţi răspund eu, că e fusul orar la mijloc. Dostoievski a scris un roman, numit Jucătorul. E vorba despre perioada în care juca la Baden-Baden.
    Am citit recent un roman modern despre asta. Revin.

  9. Sintem in aceiasi barca, acea a „netocilarilor”, dar sa stiti, barca nu este prea mare, iar valurilre vor fi puternice. Eu sint bucuroasa ca am un medic alaturi, pentru orice eventualitate. 😀

  10. Multumesc Rasvan. Uite asa aflu ca s-ar putea sa nu fiu filosof fiindca am vorbit pe aratura! 🙂
    Am sa caut sa dau de ea, cartea…

  11. 😀 De Marinar m-am asigurat , cind m-am suit in barca, Insa Marinarul, nu este unul obisnuit, la vedere, asa ca ma simt incurajata cind am pe cineva si la vedere. Altfel, as spune si eu ca Ilie Tisbitul, „am ramas numai eu singur”(a).

  12. Rasvan, nici „Jucatorul” nu am citit! Am sa le citesc pe amandoua – sa vad… daca chiar asa este cum spune autorul cu pricina… am umblat pe google si am catat referiri… am priceput ceva… o sa le asazez cap la cap, sper, odata… Asadar, deocamdata mi-a atras atentia ca respectivul scriitor umbla cu fraze foarte lungi! (adica nu cu vorbe simple) Dar revenind la noi, oamenii? Traversam un proces de schimbare continua sau de stagnare, dupa cum ne e dorinta! Dar noroc cu Mila Celui de Sus! Noroc cu Harul! Insa sa nu uitam ca, „credinta fara fapte este moarta.” Nu are sa-mi placa Eliade niciodata fiindca unii au facut idol din el, din inca timpul vietii. Nu e pe gustul meu din mai multe motive: e stufos si totodata banal! (asta e cel mai serios motiv pentru mine: e de-a dreptul banal ca sa nu spun infantil – e parerea mea – e ca o lista cu filme, pe categorii)
    Si da, sa stii ca daca asa stau lucrurile am motive sa fiu necajit… Insa voi iesi din necajirea aceasta a mea si-l voi admira in continuare pe Dostoievski, spunand dupa indemnul adresat de Wurmbrand, in temnita, unuia ros de remuscari, care nu credea a mai avea sansa la mantuire: „Doamne, iarta-i pe pacatosii si pe criminalii cei mari, si printre cei mai rai dintre oameni si pe mine!”
    Recomand insa vigilenta, fiindca vedeti cu totii ca, „Apusul” tot baga zazanie in coasta „Rasaritului” – cat despre mine, sa ma fereasca Sfantul de sufletul rece de marmura, ingamfat si nesimtitor al occidentului, fie el cat de albastru. O sa raman cu tampla pe glia cantata de Iosif Ciocloda si am sa citesc Sfanta Scriptura tot in limba romana! Si am sa-i multumesc lui Dumnezeu pentru Cornilescu si pentru Ralu Calimachi! 🙂 Avem multi oameni frumosi…

    Dar am ajuns prea departe de articolul dtale, asa ca ma opresc pana nu dau cu oistea-n gard!

  13. Nu te pot convinge să-ţi placă Eliade. Totul e să nu dai sentinţe definitive. Nu se ştie niciodată.
    Marea barieră în receptarea lui ţine mai mult de anecdotică. Faptul că a fost legionar şi a trăit toată viaţa fără să se dezică de foştii camarazi e una din ele. Dar nu-mi plac judecăţile de peste ani, în genul Martei Petreu, de altfel o femeie foarte informată, care a răscolit toată presa vremii respective şi a citit cam tot ce se poate pe tema în cauză. Sigur, urmaşii te judecă, e dreptul lor şi riscul fiecăruia să trecă prin asta, în funcţie de ce-ai lăsat în urmă. Dar, buni sau răi, ei au reprezentat o conştiinţă a unei Românii care renăştea, care încerca să articuleze europeneşte, în circumstanţe cumplite şi cu un colos expansionist şi pervers la graniţe, cum era Rusia Sovietică. Au fost căsăpiţi cu toţii, care n-au apucat să fugă, de comunişti. Eliade era geniul generaţiei sale, din anii ’27 ai secolului trecut. Nu Nae Ionescu, deşi toţi erau tributari acestuia, cu excepţia lui Eugen Ionescu: şi Cioran, şi Noica, şi Vulcănescu, şi mulţi alţii… De-asta spun, trebuie să-i vezi cum interacţionează între ei, cei de stînga cu ăia de dreapta, cum se combăteau intelectualii din cele două extreme…
    Ce-a urmat după aia? după ce i-au curăţat pe toţi? Un guiţat continuu, din troaca colectivismului roşu, de roadele căruia ne bucurăm şi azi.
    Nu sunt antiamerican, Doamne fereşte! Aş fi tîmpit să judec aşa. Problema stă în păstrarea identităţii noastre în faţa ofensivei lor culturale de kitsch, a religiei stadioanelor pline şi a ceea ce înţelegea (şi scria) Neagu Djuvara prin hegemonia americană. A cruciadelor lor de tot felul… Urăsc cruciadele, începînd cu cele din Evul Mediu şi pînă la asta care se pregăteşte în Siria.
    Dacă debarcau în Balcani în 1944, mai înţelegeam, se bucurau toţi moşii mei, dar acum, la Deveselu, prezenţa lor mă lasă complet rece.
    Eliade mă face să gîndesc uneori rău, alteori bine, dragă Daniel… Dar nu mă lasă indiferent.

  14. Big Like pentru concluzie: „îmi asum în totalitate inadvertenţele, neiubirile şi umilinţa”.
    Ştii că mi-e dor de scrierile tale din Paginile Anotimpuri?

  15. Cum vrei să scriu, dragă Oana, pe o vreme aşa de morocănoasă, de umedă şi de ploioasă? Cînt şi eu din fluierul piciorului, că doar osul ăla nu mă doare… 🙂
    Mulţumesc de vizită. Ofer umbrelă fără satelit! 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s