Jurnal cu sufletul la gură (3) Amara pasăre a tinereţii

CONTINUAREA DIALOGULUI DINTRE MINE ŞI DANIEL BRÂNZEI, ÎNCEPUT ODATĂ CU OGLINDA SPARTĂ. 

Dragă Răzvan,

Mi s-a spus că te plictiseşti…
Nu vreau să amân răspunsul la întrebarea ta despre exorcizarea mea de Demonii lui Dostoievsky.
Va trebui însă să suporţi să citeşti ce scriu de pe tabletă. Este incomod si greu.

Iată deci:

Demonii – O carte în care acţiunea este a ideilor. Niciunul din personaje nu este un om al muncii. Ei nu înfăptuiesc, ci doar filosofează despre existentă.

Ideile din Russia precomunista m-au fascinat şi pe mine în adolescenţa mea de utecist. Am ajuns să fiu propus ca preşedinte al utc pe liceu, dar, ca în Dostoievsky, situaţia s-a răsturnat, şi aceea a fost ziua în care am fost dat afară.

Albert Camus a încercat să dea un răspuns dilemelor din Demonii,  în Posedatul.

El naşte, astfel,  filosofia absurdului, ca leac pentru tensiunile ireconciliabile ale vietii.  Camus este un Dostoievsky distilat, lipsit de saltul presupus de credinţa crestină. Eu am…  sărit, împins de Duhul Sfant, şi am găsit esenţa vieţii în Viaţa care a trăit printre noi, ca să scoată demonii din noi şi să-i trimită în porci. (Omul acela a trăit cu o legiune de demoni în el. Porcii n-au putut şi s-au sinucis. Omul are o extraordinară capacitate pentru demoni !!!)

Rusia lui Dostoievski a semănat atunci foarte mult cu Franta. I s-a potrivit foarte mult ceea ce spunea un francez despre neamul său: „Suntem stăpâniţi de două vicii, ideile şi femeile…  şi amândouă, ca să zic aşa, practicate fără nicio măsură.”

Iată un scurt comentariu pentru cei ce n-au rezistat să citească toată cartea. În finalul cărtii, Dostoievsky îi omoară pe toţi. (VEZI LA NOTE TEXTUL RESPECTIV ÎN ENGLEZĂ)

Dragă Daniel Brânzei,

Nu, nu mă plictisesc: vă hărţuiesc cu întrebările, atîta tot.  🙂
Şi ca să fiu la limita suportabilităţii, promit să citesc ce scrieţi tot de pe tabletă: de la tabletă, la tabletă. O farmacie de cuvinte. 🙂

Mulţumesc pentru analiză şi confesiune. Pe ultima o redau mai jos, cu intenţia dublă, de a o scoate din contextul livresc, de care ne lovim toţi cei ce ne vedem viaţa şi prin prisma cărţilor; în al doilea rînd, voi aduce un citat (cum altfel?! :)), dintr-o carte a lui Neagu Djuvara, unde scrie o frază antologică, zic eu, despre Rusia precomunistă care v-a fascinat la un moment dat. (Cu citatul voi reveni, pentru că trebuie să mă uit prin carte, şi nu vreau să citez din memorie, pentru că sunt chestii delicate… la ordinea zilei- vezi ce se pregăteşte în Siria-).

Ideile din Rusia precomunistă m-au fascinat şi pe mine în adolescenţa mea de utecist. Am ajuns să fiu propus ca preşedinte al utc pe liceu, dar, ca în Dostoievsky, situaţia s-a răsturnat, şi aceea a fost ziua în care am fost dat afară.” – DANIEL BRÂNZEI (din comentariul de mai sus).”

Va urma Neagu…  cît de curînd…

Am găsit! E vorba despre perioada care a premers Primului Război Mondial, practic începutul celei mai odioase epoci din istoria umanităţii. Rusia era, şi înainte de sovietici, un model de dispreţ pentru fiinţa umană.

„În contrapondere cu blocul germano-austriac, Franţa şi Rusia, trecînd peste repulsia reciprocă a celor două regimuri politice (de o parte singura mare republică din Europa, de cealaltă regimul cel mai autocratic şi nedemocratic), îşi dau mîna sub domnia ţarului Alexandru III (1881-1894) semnînd un tratat de alianţă.”– NEAGU DJUVARA, Războiul de şaptezeci şi şapte de ani (1914-1991) şi premisele hegemoniei americane”, ed. Humanitas, 2010, pag. 38-40.

Carte colosală, colosală…

Întrebare: ce anume din Rusia precomunistă v-a fascinat (în sens negativ, evident) într-o asemenea măsură, încît să vă marcheze adolescenţa? Aţi devenit de stînga, în acest context istoric, al nedreptăţilor cumulate în sute de ani de istorie rusă? 

Nu mai amintesc de pogromurile din Rusia sfîrşitului de secol XIX, care au determinat exodul în masă al evreilor, inclusiv spre România, ţară complet nepregătită (de parcă politicienii noştri ar fi fost vreodată pregătiţi la ceva…) să-i primească, să le dea drepturi cetăţeneşti şi să protejeze (de ce nu?…) clasa de mijoc şi ţărănimea de impactul inimaginabil al ciocnirii dintre populaţii cu obiceiuri şi religii atît de diferite.

Întrebare: Ştiind că simţiţi şi evreieşte, ce anume din toate astea au primat pentru a vă determina să fiţi, la început, de stînga? E foarte important pentru mine să aflu ce părere aveţi, ştiind că şi Richard Wurmbrand, mentorul dumneavoastră, a fost, la început, stîngist. Ce v-a povestit Richard Wurmbrand, dacă v-a povestit? 

(Aici, dacă îmi veţi răspunde şi nu vă plictisesc, voi aduce argumente din cartea lui Soljeniţîn, despre evrei şi ruşi, dintr-un volum al Martei Petreu, pe tema antisemitismului românesc şi, nu în ultimul rînd, din cartea de convorbiri purtate între Moshe Idel şi Sorin Antohi, despre situaţia din… Târgu Neamţ 🙂 al începutului de secol XX.)

NOTE:

„This novel („Demons”) works on many levels. For example, in terms of plot, this book is a (1) suspense story about conspiracy and political mischief in a city. In within the suspense, (2) there is also a disheartening love story, and (3) a political element. Also, it is a philosophical novel (4) which discusses the existence of God, as well as (5) the corruptive power of some ideas.

At its most important, philosophical level, this book’s title hints at the main theme: “Demons”. What are these demons? Well, these demons are ideas, ideals, and thoughts that make a common rogue into a truly extraordinary criminal. They corrupt, they distort, they twist, and they manipulate us. They destroy our souls, create political and social turmoil, and lead to antagonistic feelings toward past friends. Some of these “demons” can even make us incapable of true love.

So the next question is what exactly are these ideas, or demons? The ones Dostoevsky attacks the most include, but are not limited to: rationalism, nihilism, anarchism, socialism/communism, utilitarianism, materialism, utopianism, and most importantly, atheism.

To conclude, Dostoevsky has made at least four major masterpieces, and few minor ones. Without question, I would place this book as a major masterpiece, on par with “the Idiot”, “Crime and Punishment”, and almost as good as “Brothers Karamazov”. It has all it takes for a quality novel: profoundly philosophical, symbolic without being cheap, solid and intriguing plot, good character study, and psychologically insightful. Easily in my top ten all time (but I am hardly the one to judge all of humanity’s literary accomplishments).”

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Jurnal cu sufletul la gură (3) Amara pasăre a tinereţii&8221;

  1. Iata ceea ce cred eu despre Camus:
    Sintetizeaza cel mai bine, cu o precizie de „ceas elvetian” daca pot spune, tot ceea ce a insemnat evolutia razvratirii omenesti impotriva Lui Dumnezeu.
    Trecerea omenirii de la perioada de regicid la aceea de deicid in care traim astazi.
    In ceea ce-l priveste pe Dostoievski, Camus nu face decat se desprinda un mare adevar, un cancer urat si obraznic, filosofia absurdului in toata duhoarea sa!
    „Cand Stavroghin nu crede, el nu crede ca nu crede!”… asa-i? Este una din temeliile absurdului aceasta afirmatie! Omul absurd este obraznic, batjocoritor, si desi pretinde ca totul este neant asta intra in contradictie cu pretentia impusa, Omul Absurd este detinatorul adevarului: Dumnezeu este respins – ba ca nu a existat niciodata, ba ca traieste doar in mintea omului si de aici psihodrama marca Jacob Moreno si vecinatatea si intrepatrunderea de aici, cu nihislismul, „Dumnezeu a murit!”
    In timp ce omenirea s-a confruntat si se confrunta cu strigoii lui Marx si ai lui Lenin, America, cu incepere din anii 1920 a luat-o la vale, pe acest taram al obrazniciei absurde!
    Nu cred sa existe ceva mai scarbos decat Omul Absurd! Este doar satanism rafinat aici! Aldous Huxley, Heideger, Kierkegaard, Darwin, Al. Everet, Al. Crowley, Ron Hubard si nu la urma „evreul” (inchipuit) Jack Rosenberg, au pornit intr-o cruciada a idiotizarii Americii si a lumii! Nimeni nu a aratat cu degetul si nimeni nu a condamnat acesti agenti mult mai eficienti ai depravarii omenirii si ai distrugerii absolute! Lenin si Marx au fost pitici pe langa cei insirati mai sus: cimitirele in care acestia sunt gropari, sunt cimitire al sufletului si ale sperantei, iar numarul lor depaseste sute de milioane! Procurorul englez al Tribunalului de la Nurnberg, a spus ca pe langa Hitler ar fi trebuit condamnat si Heideger si altii ca el… Dar eruditii, condamna doar stafiile unor lenini sau marx… si ridica osanale lui Nietzsche, Darwin, Crowley, Ron Hubard… idiotizare totala!
    Albert Camus nu vede instabilitate sau incoerenta la Dostoievski, vede limpezime, vede descrierea unui monstru in metamorfoza sa, arareori sovaitoare, de la omul absurd la cezarul socialist! Si pe cezarul socialist, spune el, nu-l va mai putea da jos decat Hristos cu venirea Sa!
    Demonii lui Dostoievski sunt o emblema pentru oranduirea ce incepea a rastura ordinea lucrurilor, o religie obraznica si a obrazniciei, de sfidare a jertfei lui Hristos si de promovare a hedonismului si a schizofreniei, de spalare a creierului…
    Sa-mi fie cu iertare, dar Daniel Branzei este intr-o grava eroare!

  2. Dragă Daniel, deschizi prea multe direcţii deodată şi pronunţi prea multe nume ca să te pot urmări. Sunt prea multe nume mari într-o postare atît de mică. 🙂
    Ceea ce scrii este un manifest. Nu pot fi de acord nici în ruptul capului cu fraze de genul: „Nu cred sa existe ceva mai scarbos decat Omul Absurd!” sau (şi urmează o listă, din care…) „…Kierkegaard a pornit intr-o cruciada a idiotizarii Americii si a lumii!…”, care se amestecă cu afirmaţii radicale şi, aparent corecte, dar discutabile, luate pe rînd, măcar şi pentru savoarea şi tihna ideilor.
    Nu cred că Daniel Brânzei se bucură de o prea mare simpatie din partea ta, iar pentru un vulcanic cum te ştiu, nu e un bun început de discuţie. 🙂
    Dacă ar fi ceva cu care să nu fiu de acord în ceea ce a scris Daniel Brânzei mai sus, au fost o serie de afirmaţii la fel de pripite ca şi ale tale, făcute pentru rotunjimea unei după-amieze cu un ceai licărind într-o ceaşcă şi pentru impresia artistică.

    „Rusia lui Dostoievski a semănat atunci foarte mult cu Franta. I s-a potrivit foarte mult ceea ce spunea un francez despre neamul său: “Suntem stăpâniţi de două vicii, ideile şi femeile… şi amândouă, ca să zic aşa, practicate fără nicio măsură.”

    Normal ar fi fost cazul să citeze şi pe un rus (găsea personaje destule la Cehov, la Turgheniev şi Tolstoi), care să spună ceva despre sufletul rus şi viciile sale. Se putea duce şi la Elias Canetti… 🙂 Cum să fie ruşii stăpîniţi de viciul… femeilor (probabil uşoare)?
    De-asta am dat, în postarea de azi, la comentarii, o şansonetă din anii ’30 a lui Maurice Chevalier, care cînta despre frumuseţea franţuzoaicelor ca despre o… bogăţie naturală a ţării sale. 🙂 Or, să mă ierte toţi misoginii care citesc acum, asta este cu totul şi cu totul altceva. 🙂

Comentariile nu sunt permise.