Secta din care mă trag (1)

Mai ales în perioadele de criză, începe să conteze din ce grup religios faci parte.

În România, cel puţin, asta are mare importanţă. E greu, dacă nu imposibil, să convingi pe ceilalţi că baptiştii nu sunt sectă.

Cu atît mai mult cu cît, aşa cum s-a întîmplat la Mitocul Dragomirnei (dar parcă doar acolo?), un vechi coreligionar, trecut la anglicani, îl complimenta pe unul cu deloc plăcutul apelativ “sectantule”.

Îmi amintesc de o poză de un ridicol absolut, pe care acelaşi om o dăduse pe blogul său, în timp ce aştepta, în faţa bisericii, să fie primit de nu-mai-ştiu-eu-ce oficialitate de-a lor care, fatalitate! întîrziase cîteva ceasuri.

Mi s-a întîmplat, pe blog, să primesc răspunsuri concesive: e de-acolo, (e sectant, adică), dar gîndeşte şi exprimă liber ce are de spus. Nu e chiar bătut în cap “ca alţii”, cu alte cuvinte, sunt un sectant mai destupat. Cele mai iritante sunt complimentele pe care ţi le fac aceştia, chiar dacă te situează în lumea celor buni (de gură). Pentru un sectant, mai merge! te mulţumeşti cu puţin. 

Ideea de sectă, de animal bolnav dintr-o turmă mare, sănătoasă şi strîns unită în jurul ideii de ortodoxie, te poate urmări toată viaţa şi dincolo de ea. Eşti aruncat (pentru că ăsta e cuvîntul corect) într-un un soi de groapă comună, alături de sinucigaşi şi avortoni.

Ţin minte de unul care şi-a făcut simţită prezenţa în media printr-un act de donaţie, în urma căruia au fost puse în mormînt, cu slujbă, cîteva zeci de cadavre care zăceau de ani de zile, uitate pe la morgă. Nimeni nu s-a mai întrebat dacă erau sau nu sectanţi, sinucigaşi sau criminali.

Dar, să lăsăm moartea şi să vorbim despre viaţă.

Cum am ales să mă fac baptist? Şi de ce insist că sunt baptist? De ce mă enervează cînd sunt numit sectant?

Povestea e mult mai simplă decît ar părea la prima vedere.

Într-un cuvînt, pentru că m-am născut cu secta asta în casă. Ştiam cum funcţionează, îi cunoşteam triumfurile şi suferinţa dar, din fericire (sau nefericire?) nu şi neputinţa.

Înţeleg prin neputinţă nu vreun defect dogmatic (oricum, nu sunt campion la capitolul ăsta, de parcă aş fi la vreunul!), ci la trădare, în sensul ei cel mai abject al cuvîntului.

M-am întrebat, adeseori, ce-aş fi făcut dacă aş fi ştiut? Am convingerea că ar fi fost la fel.

Şi, ca să irit pe foarte mulţi, care acuză pe cei ce spun că s-au trezit baptişti, pe mine, unul, aşa m-a „trezit” mama.

Am prins un strop de convingere şi cînd l-am turnat în restul paharului şi l-am băut, am ştiut că am împlinit un soi de… tradiţie, că am continuat un drum, că am păşit pe cale. 

Auzi în casă, vezi în casă, consumi în casă: Cuvîntul care te mănîncă şi pe care îl mănînci, odată cu primele imagini pe care ţi le pun cei dragi în faţa ochilor.

Ortodocşii văd lumina zilei cu icoana Maicii Domnului pe peretele de est al casei şi prima lumină care licăreşte jucăuş şi îi intrigă este candela aprinsă lîngă ea. Îşi văd părinţii şi bunicii închinîndu-se în faţa acelor lucruri şi învaţă că de acolo le vine salvarea. Şi de la înger-îngeraşul meu.

Eu am deschis ochii pe un tablou, fără valoare artistică, în alb şi negru, cu Domnul rugîndu-se în grădina Ghetsimani. Şi am privit-o pe mama, plîngînd, în faţa Acelui On străin, în faţa acelui tablou. Îl mai am, pe undeva, prin casă. Nu l-am mai pus pe perete. Mi-a fost ruşine. S-a demodat.

Al doilea lucru pe care l-am văzut în casa străbunicii mele a fost un soi de ştergar mic, dreptunghiular, întins pe perete, pe care erau scrise nişte litere ciudate şi viu colorate, care se încolăceau, se împleteau şi se alergau unele pe altele, asemănătoare unor flori de basm.

Şi, lîngă el, o altă pînză, ovală, ţesută, reprezentînd, simplificat şi naiv, doi oameni care munceau la ceva.

Bunicii mi-au explicat că textul era scris în gotică, că era un verset celebru, care o conducea în viaţă pe străbunica mea, iar pe micuţa pînza din rama ovală, cusuţi cu aţă albastră, erau semănătorii, despre care am aflat mult mai tîrziu ce sunt ceea ce vrea Dumnezeu să devenim cu toţii.

 

-Va urma-  

Anunțuri

5 gânduri despre &8222;Secta din care mă trag (1)&8221;

  1. Draga Rasvan,
    E duioasa evocarea ta. Dar acum lasa-ma si pe mine, 🙂 sa te completez.
    ”Secta” a capatat o aura de peiorativ, de dracesc – de aceea pe blogul meu, folosesc la randu-mi cuvantul ”secta” pentru ceva cu adevarat dracesc.
    Stim cu totii ca in limba greaca, secta se traduce prin partid, partida…
    De ce insa dorinta unora milenari intru credinta in a-i demoniza pe aceia mai tineri, cum ar fi ”seculari”(ptiu, să nu se inteleaga altceva) in credinta lor: vezi baptistii, evanghelicii etc…
    Dar se impune lamurirea ca viata omului, cel putin in Romania, ca medie, nu sare de 75 de ani asa ca ar fi mai corect, pe principiul ”legitim” al anilor la numar, ca noi, sa spunem ca suntem crestini ”septuagenari”? 🙂 intrucat atata vechime facem pe sub soare? Ca nicicum 2000 de ani nu avem vreunul a ne lauda ca a trait atat, si nu oricum, ci si in credinta! Asta da nebunie! Stii ce vreau sa spun, ”Bai, lasa-ne, ce ne poti invata tu, ca noi suntem crestini de 2000 de ani!”
    Stai insa sa vezi unde se ajunge cu miselia: in timp ce biserica din Botosani, unde a slujit Cornilescu – vezi Stâncești, e în paragină, ca în poezia lui Eminescu, Melancolie,
    (Biserica-n ruină
    Stă cuvioasă, tristă, pustie şi bătrână,
    Şi prin ferestre sparte, prin uşi ţiuie vântul –
    Se pare că vrăjeşte şi că-i auzi cuvântul –
    Năuntrul ei pe stâlpii-i, pereţi, iconostas,
    Abia conture triste şi umbre au rămas;
    Drept preot toarce-un greier un gând fin şi obscur,
    Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur)
    fiindcă deh, Cornilescu e considerat un eretic. Nu avem un bust cu Dumitru Cornilescu la Botosani (ferit-a Sfântul, nici nu e nevoie – vreau însă să subliniez însă că românii au meteahna de a nu-și cinsti istoria și mai ales valorile, fiind înclinați în a se lăsa pradă mai tot timpul modei zilei: iar acum este la modă prigonirea ”sectanților” d-alde de tine, cu ei se duce un război drept credincios, și în paralele cu acest răzbel ignorarea ravagiilor făcute de ocultism, de înfiriparea new-age și aceea a islamului, de revenirea în forță a comunismului de la amvonul UE) însă pe treptele Muzeului de Istorie, șade bre o blasfemie la adresa acestui popor atât de tare la cerbice, statuia aia nenorocită, cu romanul ăla gol care ține lupoaica cu două țâțe(?) – și ține-te acum, organele genitale ale ambelor făpturi, sunt foarte bine conturate și la dimensiuni naturale, iar lupoaica mai ține și coada sus… e în călduri bre… Statuia aia nu e făcută de sectanți domle, e făcută de milenari întru credință.
    Și totuși, uite, am găsit pe internet și site-uri ortodoxe care includ ca material bibliografic și cărți ale unor sectanți de peste ocean, vezi Dave Hunt (Dumnezeu să-l odihnească)…
    Cred că există preoți ortodocși foarte bine instruiți care nu-i consideră pe baptiști sectanți, mai ales că eu personal cunosc un astfel de om… un om foarte influent și foarte cultivat (care între noi fie vorba, citește Biblia Cornilescu).
    Și totuși, pentru toți aceia care s-au pus de capul lor, paznici viei lui Hristos, și o lasă să fie prădată, Dumnezeu le-a pregătit ceva: i-a înscris în SECTA acelora care tăgăduiesc puterea Evangheliei și care se îndeletnicesc cu orice altceva decât cu Cuvântul. Frate, din păcate, la noi, este o singură tradiție, aceea a răstignirii zilnice a lui Hristos. Catolicii fac asta și ei, la messa lor!
    Deci ”sectantule”, nu ești singur, și eu sunt un ”sectant”, dar nu așa de soi ca tine. 🙂

    Ei, dar gata… că vorba lungă-i sărăcia omului!

  2. Rasvane, te rog ceva si nu te supara: sterge comentul meu de mai sus – e in alta cheie, nu cred ca e nimerit postarii tale. Multumesc.

Comentariile nu sunt permise.