Secta din care mă trag (2)

Niciodată nu am auzit acasă că ortodocşii sunt închinători la icoane şi nu vor intra, din pricina asta, în Împărăţia lui Dumnezeu. A exitat un soi de respect pentru credinţa celorlalţi, care se traducea prin tăcere.

Dar, de aici pînă la ideea de ecumenism, e cale lungă. Nu am auzit cuvîntul în casa noastră, iar noi eram o familie de oameni deştepţi şi informaţi. Termenul nu era, încă, la modă. Deşi se „inventase” cu mulţi ani în urmă şi am găsit o referinţă la el într-o scriere despre masoni şi masonerie de pe la sfîrşitul secolului al XVIII-lea.

Pur şi simplu, problema nu privea pe nimeni. Ne formam baptişti şi rămîneam baptişti. Migraţia spre altceva era un accident, părea o utopie. 

Eram copil. Mama mă ducea la biserica baptistă din Mihai Bravu, unde predica, pe vremea aceea, Alexa Popovici, care era unchi prin alianţă cu mama. Ţin minte, ca prin vis, că sala, înţesată de lume, era în fomă de L şi că eu aveam loc în talpa literei, pentru că eram rudă cu predicatorul.

Atmosfera de atunci n-am mai întîlnit-o niciodată în altă parte. Poate pentru că eram copil, poate pentru că era vorba despre Duhul Sfânt. Credincioşii alcătuiau un trup, care vibra, plîngea şi se ruga într-un anume mod, imposibil de descris în cuvinte şi de copiat de carismatici. Era ca un foc mocnit, tăcut, ca o lavă care curgea fierbinte, pe sub spuza de păcate a pămîntului. 

În familia mea se vorbea cu infinit respect despre Spurgeon, Petru Popovici şi mult, mult mai tîrziu despre Billy Graham şi, mai ales, despre Richard Wurmbrand, despre care mama îmi zicea, cu lacrimi în ochi, că este cu totul altceva şi că am să înţeleg mai tîrziu de ce el a fost unic în felul lui.

Oamenii cîntau doar după cărţile vechi de cîntări.

Acum ştiu că acolo, demult, se ţesea tradiţia. Cuvîntul suscită comentarii şi e însoţit de o cruntă nepricepere. Eu înţeleg prin asta credinţa transmisă în stare vie, născîndă, din generaţie în generaţie, despre sîmburele învăţăturii de a fi în Hristos, a te odihni la pieptul Său.

Iar această transmitere, a acestui mesaj divin, se făcea într-o formă anume, diferită de la unii la alţii. Şi mai cred că baptiştii au avut o astfel de haină şi un astfel de mesaj, pe care sunt pe cale să le piardă, prin veşnica alergătură după nou.   

De aceea e nevoie de cel puţin doi, de aceea creştinul nu e de unul singur. Unul vorbeşte şi celălalt ascultă.

N-am întîlnit lupte în biserica tinereţii mele. Deşi nu făceam parte, prin botez, din trupul ei, o cunoşteam suficient de bine. Cel puţin aşa am crezut. N-am fost singurul care s-a înşelat.

O altă idee, relativ nouă, pe care n-am întîlnit-o în tinereţea mea, a fost aceea de alianţă evanghelică. Pentibaptştii nu se inventaseră.

Exista în famila mea un soi de amestec de teamă şi respect cînd venea vorba de penticostali. Şi, drept să vă spun, nu prea venea.

Ei se întîlneau într-un soi de ilegalitate, “peste program”, în ore de rugăciune de seară, în timpul săptămînii, de unde se întorceau noaptea, tîrziu, alimentînd imaginea conspiratorilor în Hristos.

Ai mei recunoşteau că aceştia sunt foarte credincioşi (mama spunea chiar că sunt mai credincioşi, mai rugativi, mai plini de Duhul decît noi şi că am avea de învăţat de la ei în acest sens), dar că vorbirea lor în limbi este o rătăcire, un lucru ciudat cu care ai mei nu se puteau împăca nicicum.

Pe vremea aceea, nu-mi amintesc să se fi vorbit despre vindecări sau profeţii. Penticostalii pe care-i ştiam (şi pe care n-aş vrea să-i nominalizez, deşi informaţia ar aduce puţină picanterie postării) erau prieteni buni de-ai mei.

Dar, plutea un soi de stinghereală între unii şi alţii şi, de ce nu?, se simţea un gen de superioritate din partea lor, un soi de reproş, că nu mergem pînă la capăt, pe care aveam să o regăsesc, mult amplificată, zgomotoasă şi, din păcate, atît de vulgară, pe blogurile unor pastori penticostali, cu ocazia aderării la cultul lor a lui Iosif Ţon.  

-Va continua- 

Anunțuri

8 gânduri despre &8222;Secta din care mă trag (2)&8221;

  1. ne-dumerit : „cu ocazia aderării la cultul lor a lui Iosif Ţon.”
    a trecut Iosif Ton la penticostali ?!
    din cate stiu merge pe o doctrina Carismatica
    in care biserica e membru ? si cand „a aderat”

  2. De unde să ştiu eu ce-a semnat Ţon? Dvs, aţi văzut contractul lui cu securitatea?
    Nici eu, şi cu toate astea a fost securist.
    Cînd a declarat public, într-o biserică penticostală, că a vorbit în limbi, a continuat: eu sunt de-al vostru!
    El a spus-o, nu eu.
    Chestia e cunoscută.

  3. Ai nostri l-au primit cu bratele deschise ca au vrut sa ajunga si ei mari, dar cind au vazut pericolul de a ajunge mai mici de cum sint, l-au aruncat in bratul strajerilor. Acum stau ascunsi si nici macar nu sufla, ca sa nu cumva sa simta cineva ca sint pe-aici. 😀

  4. @,,Hmmm…”Cine cauta gaseste …daca mai este in arhiva acelei biserici din Timisoara.
    Eu am urmarit inregistrarea la vremea aceea si -contrar oricaror reguli – a fost primit membru in biserica in timpul slujbei de dupa-masa.
    Care reguli?

    Acele dupa care se fac primiri de membri in orice biserica. Cerere adresata bisericii unde vrei sa te tranferi.
    O perioada in care biserica analizeaza cererea si cere detalii[ de la biserica de unde a fost membru] despre persoana care vrea sa se transfere.
    Fr. I.T. a facut cerere verbal si pe loc a fost primit … asta dupa ce a afirmat[sub forma de ,,milogeala”] ca dumnealui nu mai e membru in nici o biserica.

  5. Graham i-a făcut pe mulți să se smintească. Un om decorat de multe ori de papă, lăudat pentru ecumenismul său și lăudând la rându-i eforturile catolicismului, Billy Graham, mason sau nu, e un model al smintelii pentru oameni ca Țon. Erezia unei liniști, a păcii, a concordiei și a bunei vecinătăți i-a smintit pe mulți cu începere de la Graham.
    Și totuși, ce spune Domnul Hristos:
    ”Veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu.”
    – așadar nu lasă loc de ecumenism, deloc: altminteri Domnul Hristos ar fi mințit atunci când a spus așa:
    ”Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află.”
    (acuma vor veni prietenii apusului si la propriu si la figurat si vor zice, ”Ce ba, ai aflat-o tu?” Lor am sa le raspund asa, Iisus Hristos arata calea aceasta tuturor care au ochi de vazut si urechi de auzit.)
    Nu pot sa uit discutiile mele din trecute cu persoane agreabile care reuseau sa ma faca sa ma simt ca un taliban: aveau o obsesie aceste persoane, de formatie neoproetstanta, si totusi aveau o obsesie, un leitmotiv ii chinuia si-i chinuie mai tot timpul:
    ”Adica ce vrei sa spui, ca, catolicii nu vor fi mantuiti? Asa ceva nu se poate, ia uite ce biserici frumoase au, ia uite ce picturi au, ia uite… si mai si un citat din vreun sfânt de pămant…”
    Vreau sa spun ca e bine sa nu trecem peste acel ESTE SCRIS. Billy Graham a facut-o si a deschis astfel calea pierzarii si in biserica baptista americana.

  6. Da, dar pe vremea despre care vorbesc eu nu se ştia nimic din toate astea.
    Evoluţia lui în timp s-a degradat spectaculos.
    Cînd a devenit al patrulea cel mai celebru om al anului (nu mai ştiu care era), te puteai întreba: mă, da ăsta cu cine merge?
    Am citit, cu ceva timp în urmă, în diverse reviste, mai ales cu orientare adventistă, că acest Graham ar fi fost mason.
    De cîte ori l-am atras în discuţie pe Danile Brânzei pe tema asta, i-a sărit muştarul.
    Acum chiar dacă ar mai dori să înfiripe un dialog cu mine, e inutil. Acum eu întreb şi tot eu răspund. 🙂

Comentariile nu sunt permise.