Secta din care mă trag (5)

Găsesc că e momentul unei postări mai relaxate şi ce poate fi mai frumos decît să vorbim despre Scriptură. E Duminică, e ziua Domnului.

O lăsasem închisă pe masă, îl liceu, fiind prins cu altele, mult mai importante. Aşa gîndeam atunci şi nu mi-e ruşine să recunosc asta.

Cred că sunt un caz aparte (de fapt, ce om creat de Mîna lui Dumnezeu nu este unic în felul lui?). Uniformizarea, înregimentarea, abuzul contra minţii şi a raţiunii, floarea ei cea mai de preţ, le-am întîlnit mult mai tîrziu şi exact unde mă aştepatam mai puţin: în biserica noastră de după ’90

E poate momentul să fac o nouă paranteză: eu împart baptiştii nu pe categorii, ai lui Brânzei şi ai lui Chiu, legate de ţinuta în adunare, muzicile sau baticurile care ne-au făcut zob imaginea în lume, apărînd de-a dreptul groteşti, nişte relicve fudule şi bune de gură.

Eu am cunoscut o biserică a rezistenţei, a mamei, bunicilor, unchilor şi mătuşilor mele, demni în faţa marii agresiuni, a orînduirii diavoleşti a comunismului, şi o biserică a aşa-zisei libertăţi, dezlînată, debordînd de viziuni megalomanice, de ură, de pizmă, o instituţie bîrfitoare şi ipocrită, din care ai mei au dispărut, încet-încet, după cum i-a chemat Domnul la El, după ceata fiecăruia.

Poate că o să mă acuzaţi că plăsmuiesc o imagine idilică şi eroică şi, în acest fel, prezentul să arate şi mai negru decît este de fapt.

Alţii au alte amintiri. Eu le am pe ale mele. Încă stau să mă gîndesc, acum, dacă e cazul să merg pînă la capăt şi să discut cu voi, într-o postare viitoare, un caz concret de sfînt de-al nostru, cu prezentarea căruia nu pot fi de acord. Şi, în general, să vorbim despre sfinţi şi meandrele înşelătoare ale istoriei şi memoriei.

Închid toate parantezele şi revin la subiect.

Aşadar, am spus că sunt un caz cu totul special pentru că L-am iubit pe Hristos de cînd mă ştiu, nu am luptat împotriva Numelui Său, am aruncat deoparte cărţile în care era batjocorit, am citit Scriptura mai mult decît pe orice altă carte, am preţuit-o şi nu m-am temut să o păstrez în casă, la vedere, în timpuri grele, dar…

Dar, mi-a lipsit ceea ce defineam, pe vremuri, prin cuvintele de lemn, de care-mi vorbea mama şi mă asigura că, pentru un om duhovnicesc, altele mai potrivite nu există: nu eram pocăit, nu eram în Hristos, nu eram un om nou, nu aveam pe Duhul, nu eram botezat. Eram mînat, încolo şi încoace, de toate ispitele înşelătoare ale lumii.

Cu alte cuvinte, o cale mai iute de cădere nu cred că există: cu jumătăţi de măsură, cu frînturi de adevăr în buzunar, cu o familie baptistă la rever, care se ruga (cum altfel?) fierbinte pentru mine, cu o mamă a cărei tenacitate a depăşit-o, probabil, pe aceea a mamei preafericitului Augustin, cu un tribut de ziditori de biserici şi mari predicatori…

Adică, dragii mei, cu o adevărată tradiţie în spate.

Ştiu, nu vă place termenul. E scandalos de-a dreptul. Îl folosesc şi aici, dar cu alt fel de conotaţii, mai practice, dovedite, moştenite, verificate.

Cît contează tradiţia asta nu ştiu, dar cred că ajută la ceva.

Biblia era pe masă, la vedere. Era centrul existenţei casei mele, era cartea pe care o citeau cei mai iubiţi membrii ai familiei. Era şi o mustrare, pentru că nu o deschideam pe cît ar fi trebuit; era şi o capcană, pentru că, în viaţă, am ajuns să mă folosesc de ea într-un mod nu tocmai… ortodox. (Dar asta o voi povesti, sau nu, cu alt prilej).

Ocolesc cît pot să devin livresc cu voi, adică încerc să citez cît mai puţin sau să aduc vorba cît mai rar despre oameni de cultură, după cuvinte cărora să mă ascund după degete.

Dar, acum trebuie să vă spun ceva foarte important.

A fost o perioadă din viaţa lui Mircea Eliade cînd a fost foarte încercat.

Prima lui soţie s-a îmbolnăvit de cancer uterin şi a murit în braţele sale, după exact 11 ani şi 11 luni de convieţuire împreună. Cu urcuşuri şi cu coborîşuri, dar asta e altă problemă. Pe el îl mustra conşiinţa şi se considera vinovat de boala ei, pentru că insistase ca Nina (aşa o chema pe prima lui soţie) să facă chiuretaj. Femeia n-a avut încotro, l-a ascultat şi n-a mai putut rămîne gravidă după aceea. Dacă n-aş fi fost atît de robit cărnii, spunea el, aş fi devenit un scriitor cu mult mai mare şi altfel decît sunt. (Am citat din memorie.)

În faţa dezastrului personal şi naţional (povestea se întîmpla în anul 1945), Mircea Eliade a lăsat deoparte toate cărţile pe care le studia, cu fervoarea sa de savant, şi s-a adîncit în Scriptură.

Evangheliile, Epistolele Sf. Apostol Pavel (cum le nota el), Cartea lui Iov, Proorocul Isaia devin, pe rînd, subiectul său de meditaţie, sprijinul şi calea pe care a întrevăzut-o ca să iasă la liman.

Eliade a recunoscut că nu există o carte mai desăvîrşită decît e Scriptura, dar a scris un lucru aspra căruia aş vrea să meditaţi, în încheierea postării mele de azi.

Textul lui motivează atitudinea multor intelectuali care vin cu elan la Hristos, dar, de cele mai multe ori, sunt respinşi de greaua moştenire a ipocriziei şi optuzităţii din bisericile noastre de azi.

Nu pot citi decît Biblia şi pe Lev Şestov. Nu numai pentru că doresc şi cer consolarea credinţei, ci şi pentru că Biblia mi se pare singura lectură substanţială. Îndeosebi Cartea lui Iov, Isaia şi Epistolele Sf. Pavel. Din lectura acestor texte, mă reîntorc cu o mare încredere în forţa creatoare a omului, în libertatea credinţei. Viaţa e foarte frumoasă dacă înţelegi cît de mult şi cît de uşor poate fi ea schimbată. Nu ţi se cere pentru asta, decît să redescoperi imensa libertate creatoare a omului, pe care noi, modernii, am pierdut-o în clipa cînd am socotit că credinţa înseamnă obedienţă.”(1)

Din păcate, Eliade a revenit la ale sale, dar momentul este ilustrativ, cel puţin din punctul meu de vedere. 

(1) Mircea Eliade, Jurnal, ed. Humanitas, 2010, pag. 262-263. Există referinţe multiple la Scriptură,  în toată acea perioadă. Asta a contrastat cu preocupările sale anterioare, cu importanţa pe care o dăduse credinţelor orientale, cu viaţa de neurastenic şi obsesiile sexuale care îl mai bîntuiau din cînd în cînd. Întoarcerea lui  la Scriptură a fost un miracol. E greu de spus cît de adînci au fost urmele pe care le-a  lăsat Cuvîntul în cariera sa.  O sinceritatea atît de deplină nu am mai întîlnit în scrierile ulterioare. Mircea Eliade rămîne, pentru mine, o enigmă.  

-Va urma- 

     

Un gând despre “Secta din care mă trag (5)

  1. Interesant ce-a spus Eliade. Epistolele Apostolului Pavel reflectă teoreticşi practic ce este şi cum funcţionează Biserica, Trupul Lui Hristos. Cartea Isaia este profeţia la superlativ, istoria universală, privirea Lui Dumnezeu de dincolo de timpul şi spatiul în care ne mişcăm, ceva mai măreţ nu se poate. Cartea Iov… predicatorii superficiali o consideră teologia suferinţei; suferinţa e acolo doar pretextul. Cartea se ocupă de cine este Dumnezeu, ce face, cum se comportă vizavi de situaţia umanităţii, etc.

    Cît despre jurnal… mă regăsesc în multe aspecte. E super!

Comentariile nu sunt permise.