Secta din care mă trag (8)

Triumfalismul, siguranţa de sine şi avalanşa de viziuni inspirate de sus sunt cele trei aspecte ale discursului cu care nu m-am împăcat niciodată.

Aceiaşi oameni care afirmă, de la amvon, că ard de nerăbdare să-L vadă venind pe Domnul în slavă şi care acceptă că vremea este coaptă şi lumea din ce în ce mai decăzută,sunt purtătorii viziunilor invers proporţionale, ca amploare şi desăvîrşire, cu lumea pe care o înfierează.

Pentru asta nu e nevoie de prea multă înţelepciune. E suficient să fii fîşneţ, să fii bun de gură, să plîngi la comandă şi să faci glume nesărate pe mintea majorităţii, care oricum uită poanta pînă data viitoare.

Esenţial este să ai cui să spui poveştile respective. 

Aşa s-a construit biserica baptistă de după revoluţie: cu vînt din pupa (vorba lui Ţon cu şuturile date la timp în fundul lui Barbosu).

Aşa cum evreii nu pomenesc de capitolul 53 din Isaia, nici pastorii noştri nu au o aplecare cu tot dinadinsul spre cartea Apocalipsei.

Ideea decăderii tuturor bisericilor dinaintea ultimelor zile exclude de regulă adunarea pe care o păstoreşte respectivul.

A noastră va rămîne pe stîncă pînă la capăt. Naşa sbornaia (cum alintau ruşii, pe vremuri, echipa lor de hochei) va cîştiga şi meciul ăsta.

Ioan Chirilă, cel mai mare cronicar sportiv pe care l-au avut românii, povestea cum, aflîndu-se într-un taxi, la Moscova, şoferul era tot numai urechi la radio. Se transmitea un meci de hochei. Nu-l interesa ce spunea comentatorul. Aprecia calitatea meciului după cum suna pucul cînd era lovit cu crosa: azi echipa a prins o zi bună! se bucura omul, îi batem pe cehi! 

Să-mi fie iertată comparaţia, dar şi la noi este la fel.

Intensitatea credinţei se măsoară în amin-uri, ah-uri şi icneli de tot felul, a căror amploare este stimulată de sus în jos: cu cît e dat potenţiometrul pastorului mai tare, cu atît echipa merge mai bine şi cuvîntul-puc intră direct în plasa inimii.

Acest gen de triumfalism, de siguranţă de sine şi de convingere că mîntuirea nu ne mai poate scăpa printre degetele păcatului au fost consecinţa directă a dezvoltării pe verticală a adunărilor. Verticala clădirilor, nu cea spirituală, evident.

Ne-am măsurat babilonia prin înălţimea la care am ridicat turnul şi i-am înfipt crucea în vîrf.

Asta pentru că şi farfuriile noastre zburătoare, şi cozonacii de ciment şi baghetele de oţel şi sticlă au fost ornate cu simbolul creştinismului. Doar nu era să agăţăm un peşte?

Entuziasmul din ce în ce mai consistent al altor culte vecine şi prietene ne-a cam lăsat cu gura mută şi căscată. La penticostali, e zarvă mare, de carismatici nu mai spun.

N-a mai lipsit decît dracul cu scînteia ca să aprindă fitilul fanteziilor.

Iosif Ţon, care s-a declarat ani de zile baptist, a scris negru pe alb că adevărata reformă n-au făcut-o Luther şi Calvin, ci penticostalii, la începutul secolului XX.

Negînd tradiţia unora şi împinşi de elanul inspirator al altora, ne petrecem zilele cu singura variantă optimistă ce ne-a mai rămas: rugăciunea scurtă, la obiect, în sălile de spectacol, cu scaune tapiţate, microfoane şi camere de luat vederi. De la botez pînă la moarte, totul e televizat. Domnul, săracul, merită să vadă tot ce e mai bun în noi.

Lumina difuză, aerul condiţionat şi instalaţia acustică de mare fidelitate sunt cireşele de pe tortul bogaţilor.

Pentru că, dacă nu erau ei, americanii, ne mai rugam şi acum în catacombele comuniste, cu rugăciunile noastre lungi şi plictisitoare, plecaţi pe genunchi, la lumina chioară a unui bec de-o sută sau, în cel mai bun caz, al neonului care pîlpîie şi tiuie a veste rea.

Cînd am să vă vorbesc despre “Ultimul bărbat american” (nu, nu e vorba de Daniel Brânzei, oricît de şocant ar părea pentru unii din voi, ci de cartea de mare succes, care se numeşte exact aşa şi care a fost scrisă de Elizabeth Gilbert), o să vedeţi că românaşii noştri care au ajuns acolo şi se dau văcarii autentici, de la Portland pînă-n Arizona, nu sunt decît o punguţă cu doi bani bună de muls, o flaşnetă craniană cu ifose şi un puf de dat cu roz pe obrazul mortului din ţara cu prăştină.

Americanilor, prăştina este parul pe care se clădeşte  claia cu fîn.  

-Va urma- 

 

Anunțuri

14 gânduri despre &8222;Secta din care mă trag (8)&8221;

  1. Aspra perie folosesti, perie din radacini, nu rola de inlaturat puful:) Adevarul e ca daca nu ne trezim singuri (sau nu se trezesc singuri, cine trebuie), alarma trebuie s-o porneasca cineva! Inca mai e timp, dar pana cand, doar Domnul stie!

  2. „Secta din care mă trag” sau „Sertarul (vorba Anei) din care mă trag”?!?
    Oricum, se pare că (te) tragi bine. Ochit… 🙂

  3. Poate ar trebui sa schimbi tema de interes…sint prea putin cei ce lasa urme ca le-ar place. 😀

  4. Lidie, tema este foarte interesanta si Rasvan reuseste sa surprinda foarte bine realitatea zilelor noastre. Astept cu nerabdare continuarea fiecarei postari.

  5. Spunea cineva, dacă nu cumva Tozer, că l-anceput biserica se-nmulţeşte prin evanghelizare, cu ajutorul Duhului Sfînt, ca-n Fapte, de pildă Fapte 9:31; apoi, a doua etapă, nu se mai converteşte nimeni, dar cei prezenţi nasc copii ca să-nmulţească poporul present la programele bisericii, apoi a treia etapă, de plictiseală sau nepotrivire cu apucăturile firii, a treia generaţie se-ntoarce-n lumea largă şi… evident, edificiile la vînzare. Oare pe unde ne aflăm?… Eu yic că prima etapă e duhovnicească, a doua e firească, a treia e lumească şI tot aşa.

  6. Felicitari pentru darul scrisului! Unde a spus Ton ca nu Luther si Calvin au facut „adevarata reforma”? Va multumesc.

  7. În „Puncte de cotitură în istoria creştinismului” Iosif Ţon scria:

    Mi s-a spus, însă, că la Congresul Alianţei Mondiale Baptiste de la Honolulu din anul 2005, dedicat lucrării şi darurilor Duhului Sfânt în mişcarea baptistă de astăzi, s-a afirmat că sunt doar trei culte baptiste care sunt închise, adică sunt total cesaţioniste: Uniunea Baptistă Rusă, Ucraineană şi Română. Cu alte cuvinte, noi ne aflăm acolo unde ne-a lăsat Martin Luther, cu deosebirea că am adăugat la Luther botezul credinţei, adică botezul la vârsta posibilităţii deciziei personale. Oare ne putem mândri cu conservatorismul acesta? (pag. 47)

    în contextul în care,

    A şasea cotitură: mişcarea penticostală Îşi are originile la începutul secolului al XX-lea şi ea a
    adus înapoi în creştinism credinţa că toate darurile Duhului Sfânt listate de apostolul Pavel în 1 Corinteni 12 şi 14 şi relatate de Luca în Faptele Apostolilor sunt active şi astăzi. Mişcarea aceasta i-a produs pe primii evanghelişti vindecători, care au demonstrat că Isus este acelaşi ieri, azi şi în veci. (pag. 23)

    Reforma dusă pînă la capăt este, mai mult, contribuţia carismaticilor.

    „Dintr-odată, prin carismatici închinarea a fost adusă în centrul vieţii într-un mare număr de biserici.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s