Secta din care mă trag (9)

Cred că e momentul să ne uităm mai cu luare aminte la ce se petrece în jurul nostru. Să redefinim spaţiul pe care-l ocupăm şi să ne întrebăm dacă este ceea ne-am dorit să avem în faţa ochilor.

Să analizăm cu atenţie cuvintele pe care le folosim şi să ne gîndim dacă înţelegem ce spunem şi, mai ales, dacă cei cărora ne adresăm pricep acelaşi lucru.

Totul a pornit de la învăţătura nou testamentară că trebuie să ne adresăm cu versete şi să cîntăm în psalmi.

Bagajul de cuvinte fiind relativ redus, iar traducerile vetuste, folosirea repetată a anumitor expresii a dus, cum era şi firesc, la măcinarea strălucirii lor.

A rămas un sîmbure nealterat, pe care merită să-l recuperăm, pentru ca înţelesurile preţioase să nu se piardă pentru totdeauna.

V-am mai spus că limba de lemn a fost unul din obstacolele de care m-am lovit în tinereţe.

Pretenţile americanilor de a cuceri un spaţiu ortodox, considerîndu-l, de la bun început, o formă modernă de păgînism, mi se pare o abordare greşită de dominaţie a lumii.

E o experienţă la fel de prost gîndită, după părerea mea, ca şi musulmanizarea Europei după căderea cortinei de fier şi implozia etnică din vechea Iugoslavie. Consecinţele se văd la tot pasul.

Românii care au ajuns în America, de-a lungul anilor, au profitat din plin de tot ceea ce civilizaţia americană le putea oferi: o viaţă pragmatică, simplificată la maximum, asistenţă medicală de calitate, mîncare la pachet, televiziune cît încape, aer condiţionat şi căldură constantă în locuinţe.

Nu le-a rămas decît să alerge în neştire, de dimineaţă pînă seara, la volanul automobilului, de la domiciliu, la muncă şi invers, într-un soi de somnambulism, cum îl numeşte Elizabeth Gilbert în cartea despre care v-am pomenit data trecută, ca să poată plăti facilităţile menţionate înainte.

Cît de “ignoranţi sunt puştii ăştia, cît de indisciplinaţi în relaţiile lor unii cu alţii, cît de consumaţi sunt de poftele materiale şi cît de neajutorat de nepricepuţi sunt”.

Citez, mai jos, un mic fragment, foarte interesant:

Problema e că, în timp ce povestea clasică a majoratului european înfăţişa un băiat provincial care se mută la oraş şi se transformă într-un gentilom rafinat, tradiţia americană evoluase tocmai invers. Băiatul american ajungea la majorat părăsind civilizaţia şi tăind-o peste dealuri. Aici îşi lepăda manierele cosmopolite şi devenea un bărbat robust şi priceput. Nu un gentilom, nu uitaţi, ci un bărbat.” (1)

Ideea cu pistolarul evanghelic care vine de peste ocean să civilizeze estul nostru sălbatic e o inepţie.

În primul rînd pentru că pistolarul ăla nu mai există demult, iar frontiera dintre lumea civilizată şi marile cîmpii de vînătoare a dispărut de mai bine de un secol.

Tot ce era de cucerit, au cucerit. Şcoala bărbăţiei a murit odată cu obiectul ei: confruntarea cu barbaria şi natura neprielnică.

Americanii, pe care îi invoca cineva că ar fi adus în valize baptismul în România, nu mai sunt demult.

Aplicarea ideii de modernizare a programului de către formatorii săi a dus la o descoperire de fond: că softul cel vechi nu se mai potriveşte hardului actual. Povestea cu burduful şi cu tulburelul…

Cu alte cuvinte, la o lume nouă, un sistem de operare nou. La oameni noi, modele noi.

Şi pentru ca falsul să arate cît mai bine, eticheta e la fel: un călăreţ încălecat pe caluţul lui cabrat.

Penibilul e cu atît mai mare cu cît importul se face pe filieră românească.

S-a creat un cerc vicios: exportăm cadre şi importăm capital. Este, cumva, un obicei antic şi grecesc: coloniile de peste ocean sunt mai bogate decît ţara mamă, care trebuie ajutată cu fonduri ca să nu piară. De aici şi pretenţia unuia de aici de a conduce dincolo şi ţîfna celorlalţi de a obţine rezultate pe măsura banilor investiţi în afacerea cu doamne-doamne.

Domnia cantităţii este cu atît mai strivitoare, cu cît apar implanturi rupte complet de peisajul local. De fapt, negarea tradiţiei a înlesnit importul de subcultură.

Secerătorii americani sunt emblema neputinţei lor de a-şi educa propriul tineret.

Experimentul le redă, în schimb, sentimentul pierdut al bărbăţiei, al puterii, cucerind ultima inimă din pieptul pieilor roşii comuniste: cea baptistă.

(1) Elizabeth Gilbert, Ultimul bărbat american, ed. Humanitas, 2009 

-Va urma- 

Anunțuri

14 gânduri despre &8222;Secta din care mă trag (9)&8221;

  1. pe vremea copilăriei mele… – mă mir ce matur gîndeam uneori – mă uitam la cele două ore de program TV de la ora 20 la 22 PM. O oră din alea două era film American; şi mi-am zis: cuceresc americanii lumea cu filmele, deci cu limba, obiceiurile, cultura lor politică, economică, etc. Se vede, nu?! Deci mă-ntrebam: ce, noi nu suntem în stare de nimic? vin americanii să ne civilizeze, să ne-nveţe pe noi?… Vremea aia a trecut cu naţionalismul meu cu tot, dar recent cineva-mi spuse direct: „Vin americanii să ne facă creştini? Dar noi suntem mai creştini decît ei!” – auzind asta automatismul cognitiv mă trimitea la cotidienele, banalele ştiri protv şi nu numai.

  2. Dragă Mia, cartea a apărut la voi cu titlul „The Last American Man” în 2002.
    A fost inclusă în lista de „cărţi remarcabile” de publicaţia The New York Times. A fost finalistă cu această carte în competiţia pentru două premii importante, din care National Book Award.

  3. Am înțeles angoasa generată de partea goală (majoritară) a paharului…
    Dar ce ne facem cu cea plină?!? Că gol-goluț nu cred că a ajuns burduful baptist.
    Și încă ceva: sper că observațiile negative nu sunt generale/globalizante. Or fi americanii în picaj inclusiv cu globalizarea, dar nu chiar la fundul prăpastiei. Mă refer la cei „de-ai casei” ,nu la vinituri (fie ele și de pe malul Dîmboviței). Și să nu uităm că statisticile în materie de ajutoare, de forță misionară, de cercetare arheologică și teologică, îi au în top pe „pistolari”. Cît despre mentalități și deprinderi „în oglindă”, cu altă ocazie, poate…
    O ușoară echilibrare a balanței am dorit. 🙂

  4. Dragă Viorel (Barthimeu), imaginea pe care o am în capul meu s-ar putea să fie foarte diferită de cea din teren. Eu sunt un om foarte subiectiv. Aş spune pătimaş, dar e poate prea mult.
    Apoi, încă nu am terminat să vă spun tot ce aveam pe suflet. Dacă azi ştiu, în mare, ce voi scrie mîine, nu ştiu ce va fi poimîine. Nici măcar planul ăsta nu îl am dinainte formulat.
    Relele mele nu anulează bunurile altora. 🙂
    Cum să gîndesc global? Păi nici dacă privesc în urmă nu pot. Evenimentele sunt prea apropiate, chiar dacă e vorba despre bunicii mei, iar eu sunt prea mic ca să judec un cîmp de luptă atît de mare.
    Cît despre prezent, nici nu mai încape vorbă: una se vede lumea de la tine, din buricul problemei, şi alta de la mine, dintr-un tîrg uitat de lume şi de viziunile baptiştilor noştri.
    Stai liniştit, coşmelia nu se prăbuşeşte din ce scriu eu aici. Eventual să mă urască mai multă lume decît pînă acum.
    Vorba lui Ionatan, cu puţină vreme înainte de a muri. Mi-a dat telefon să ştie sigur dacă voi veni la lansarea ultimei sale cărţi. I-am confirmat. Cu generozitatea pe care i-o ştiam, el m-a prevenit să fiu tare, pentru că vor fi destui acolo care mă urăsc cu pasiune.
    Iar asta se petrecea cu mai bine de trei ani în urmă… De atunci s-or mai fi adunat cîţiva.
    Aşa că, dragul meu, eu le ştiu pe ale mele, alţii pe-ale lor. Nici Spurgeon, de care voi aminti în treacăt azi sau mîine, nu avea dreptate că biserica lui se duce la vale, din moment ce a noastră, la fel de baptistă ca a lui, a ajuns pe culmile de civilizaţie şi progres, vorba comuniştilor.
    De atîta globalizare şi relativizare, am ajuns să ne temem să spunem ce gîndim. Decît să dăm banii pe nervi, mai bine ne cumpărăm alifie de dat pe piciorul de lemn cu care o să facem foc la iarnă, să ne încălzim sufletele o(mo)loage.

  5. Bagajele & Generația
    Așa mi-aș eticheta intervenția pe marginea marginilor articolului și a comentariilor lui Răsvan din acest ciclu sectar baptist.
    Ne aflăm într-o stație, pe linie moartă. Am pornit cu gîndul să ajungem la marginile pămîntului nostru (mioritic) după ce om fi trecut prin Ierusalimul, Iudeea și Samaria omonimă. Prin acestea subînțelegînd extremitatea maximă a sferei noastre de influență evanghelistică. Dar se pare că am rămas doar cu gîndul…
    După radiografierea realității prin lentila Vindecătorului, dar nu numai, una cu patos, așa stau lucrurile: staționăm în triajul evanghelic.
    Că „Bagajele de cuvinte fiind reduse” e eadevărat. Dar e vina exclusivă a noastră, a fiecărei generații. Nostalgiile după experiențele generației precedente sunt păguboase.
    Dacă fiecare generație nu rămîne fidelă spiritului și literei Cuvîntului (aspectul de fond) respectiv dacă nu găsește flexibilitate în găsirea unei expresivități culturale relevante,(aici mă refer la încremenirea în tipare desuete și rigide) atunci trasul pe stînga a trenului baptist va mai dura.
    După cum nu cred că trebuie să vină americanii ca să urmească hurdughia (eventual să trimită doar dolăroii prin Western Unio și atît), nu cred nici că ortodoxia (ca instituție și cu tot respectul pentru unele repere precum Stăniloaie) e o resursă de vitalizare. O paranteză: continui să cred că fundamentul teologic al serviciilor și doctrinei ortodoxe e unul profund revizuibil. Asta după ce nu demult am asitat cu eforturi disperate la o slujbă ortodoxă.
    Nu trebuie să vină unul din cei 31 de emanueliști pe care prietenul lui Răsvan (e vorba de Țon) i-a dus cu bagaje cu tot în America să-i școleze, deși ar fi bine-venit dacă s-ar întoarce… Nu trebuie să să vină Uniunea cu directive la repartiție, deși ar foarte foarte benefic pentru toți ca puștanii absolvenți din seminarii să guste din noroaiele patriei. Căci e vorba de vocație și nu de profesie! Nu trebuie… Nu trebuie… Deoarece cred că soluția e în altă parte.
    Revenind la radiografia loco-regională a lui Răsvan, ea e una la și cu su(o)biect.
    Dar de la diagnostic la terapie, pentru un dibaci ca el, nu e decît un pas.Unul mărunt, facil. Pe care el îl poate (și de ce nu ?!?- trebuie a-l) face. La cîte talente și talanți are; la cîtă inimă ardentă are, ce-i mai lipsește să pună mîna pe coarne și să tragă brazdă lungă și adîncă?!? Cred că e vorba doar de puțin avînt și curaj. Și cum el nu e un fricos, nici chiar la amenințările cu moartea ale altora… 🙂
    NU e o lecție! Ferească Domnul!
    E doar o sugestie!
    Succes!
    Și uite așa am purces de la „Bagaje & Generația” și am ajuns la Vindecătoru.

  6. @”La cîte talente și talanți are; la cîtă inimă ardentă are, ce-i mai lipsește să pună mîna pe coarne și să tragă brazdă lungă și adîncă?!?”
    Sunt de-acord cu barthimeu aici.

  7. Vezi ce bogat ai ajuns Rasvane, ti s-au mai oferit o perche de boi cu care sa tragi brazde noi. 😀 Se vede ca faci treaba buna, mai poti? E cea mai simpla solutie sa dai mereu pe cel ce trage Si uite asa rezolvi doua lucruri deodata: treaba se face si gura se inchide.

  8. Dragă Viorel, comentariul tău, pentru care îţi mulţumesc, este plin de idei cu miez. Mă voi gîndi la ele şi voi scrie ceva, după ce am să mai răscolesc prin sufletul meu.
    Încă am vocea mea, care îmi spune că trebuie să spun ce simt, nu doar ce văd. Încă nu vreau să şterg oglinda. Îmi place mai mult aşa, mai tulbure, ca printre lacrimi.

  9. Dragă Doru Radu, eu cred că brazda nu trebuie să fie lungă, ci rotundă. Pentru că din pămînt suntem făcuţi, şi în pămînt ne vom întoarce. Domnul se va întoarce. Noi ne întoarcem la Dumnezeu.

  10. Daca te roade jugul, atunci ar trebuie sa mergi la Doctor, sa vezi daca iti mai este ingaduit sa ari si daca ii spre binele tau. 😀 Il gasesti in camaruta, nu te duce la vraci, ca s-ar putea sa-ti dea un tratament gresit. El iti va spune si incotro sa ari, daca trebuie.

Comentariile nu sunt permise.