Secta din care mă trag (11)

Urmăriţi-mă cu atenţie, acum am să spun o blasfemie: eu cred că religia este o artă şi se comportă ca o artă.

În urmă cu un secol, marii bogătaşi ai Americii s-au gîndit să-şi pună averea la adăpost. Să investească în lucruri a căror valoare să nu scadă niciodată ci, dimpotrivă, să crească exponenţial.

Aveau sentimentul veşniciei, dar nu ştiau cum să-l exprime.

Ei se pricepeau la afaceri şi la cifre, adică exact ceea ce lui Dumnezeu nu-I place.

El spune să ne adunăm averi în cer. Că inima noastră este acolo unde ne e bogăţia.

Miliardarii aceia nu credeau în Cuvîntul lui Dumnezeu. Ei ştiau una şi bună: că oricînd poate veni o criză şi din toată agoniseala lor se putea alege praful.

Pentru că nu puteau investi în suflet, au investit în artă, în sufletul în travesti.

La început cu ruşine şi parcă în ciudă. Cît au muncit pentru petecul acela de pînză colorată! Cît au riscat! Cîte nopţi n-au dormit, cu ochii pe cifrele de la bursă, de grija fiecărui bănuţ!

Erau atît de mîndri de intuiţia lor şi de flerul în afaceri, încît şi-au spus că şi în artă e la fel: cumperi ce e pe val, arta despre care vorbeşte toată lumea. Au vrut să trăiască o clipă de modernitate în aşteptarea veşniciei.

Să nu te mire că, dacă vrei să admiri tot ce e mai bun şi mai reprezentativ din picturile impresioniştilor, nu te duci la Paris, ci trebuie să treci oceanul şi petreci cîteva zile, străbătînd muzeele pline de picturile pe care aceşti oameni le-au donat urmaşilor lor.

Ei ştiau, din afaceri, că acolo unde e zarvă, e piaţă şi viaţă.

Au fost păcăliţi, de multe ori, pentru că viaţa a fost şi este pină de falsuri.

Corot, un mare peisagist francez, avea cîteva mii de picturi, care erau ale lui, şi alte cîteva mii care nu erau.

Dar, spre deosebire de alte neamuri, evreii se ajută între ei.

Au apărut doi oameni providenţiali: un expert în artă şi un vînzător de tablouri.

Şi au început să-i înveţe pe oamenii aceia putred de bogaţi şi de nepricepuţi care este arta adevărată şi unde trebuie să investească.

Le-au vorbit despre Renaştere, despre marii clasici ai artei universale, ale căror tabouri costau cît toate fabricile lor, cu muncitori cu tot.

S-au hotărît, cu greu, să aducă tablourile acelea în America.

Dar, gustul nu se învaţă peste noapte. Obiceiurile nu se pierd doar după cîteva şedinţe de înţelepciune.

Au trecut anii, pentru ca, în final, aceşti oameni putred de bogaţi să înţeleagă că nu tot ceea ce e modern are şi valoare; că patina timpului şi umbrele veacurilor adaugă un plus de căldură peste suflet şi de miere în culoare; şi că, privite în sine, dincolo de preţ, aceste capodopere te plăsmuiesc, treptat, pe tine.

Arta şi religia vorbesc sufletului. Imaginile, pe care încercăm să le încropim din cuvinte, sunt prea sărace ca să transmită ceea ce vrem să spunem, de mii de ani.

Singurul, Cuvîntul lui Dumnezeu, adunat în Scripturi, împlineşte acest veşnic miracol, dar numai prin Duhul.

Nu-L putem copia pe Dumnezeu, nu-L putem imita, oricît am încerca. Ne putem odihni, în schimb, în Hristos, dar tot printr-un miracol.

Anulînd tradiţia, am renunţat la învăţăturile maeştrilor şi am luat pictura sufletului de la început, din arta peşterilor.

Am anulat perspectiva smereniei, desenul fin al gîndurilor celor vechi. Am şters cu praf de sticlă lacrimile sfinţilor din icoane şi am transformat bisericile în saloane.

-va urma-

Anunțuri

15 gânduri despre &8222;Secta din care mă trag (11)&8221;

  1. Dragul meu Răsvan, am o întrebare (am eu mai multe, dar…), pe „pocăiţii” care au făcut din „pocăinţă” o artă nu-i adună nimeni să-i închidă în muzee? 😦

  2. Stii care cireasa de pe torturile tale (d’après moi)……sfarsitul !
    Cand vad scris „va urma” !

  3. Si eu te salut de fiecare data cand te citesc!
    Multi cred ca subscriu la zbaterile tale, dar putini au curajul sa o faca si mai putini cu aplombul tau. …continue!
    Ps.que Dieu te bénis!

  4. Răsvan dragă, până târziu în noapte m-a chinuit gândul legat de afirmaţia asta atât de simplă şi tranşantă: „Imaginile, pe care încercăm să le încropim din cuvinte, sunt prea sărace ca să transmită ceea ce vrem să spunem, de mii de ani”. Poate de aceea spunea Francisc de Assisi „Predică Evanghelia şi doar dacă e necesar foloseşte şi cuvintele”. Problema e că nu trăim Evenghelia la fel. Putem trăi sau nu principiile ei, dar felul în care transpun unii sau alţii în practică aceste principii diferă de la individ la individ, funcţie de chemare, daruri etc. Denaturarea se petrece atunci când chemarea devine una croită după ceea ce ne dorim de fapt noi înşine, când darurile ajung la faza în care orice dar nefolosit devine un împovărător „însă” şi interesele Împărăţie se confundă cu cele personale. Nu pot să cred decât într-un „şablon minimal” al Evangheliei (principiile ei), şi cred că felul în care putem sau nu să ne încadrăm în acest „şablon” depinde doar de sinceritatea noastră. Putem cunoaşte „în parte” inclusiv impostorii şi chiar dacă judecata noastră omenească doare de cele mai multe ori, cu cât mai teribilă va fi Judecata!
    Mă deranjează (ce cuvânt blând!) în egală măsură cantonarea în tradiţia lipsită de perspectiva veşniciei şi obsedată de forme, cât şi manifestarea unei perspective asupra veşniciei care se blochează în satisfacţii efemere. Purtăm de grijă prea mult vremelniciei şi ratăm veşnicia.
    Şi prea mulţi se străduiesc să-şi păstreze spiritualitatea la ALTITUDINE, uitând că ea trebuie să coboare întâi la ATITUDINE.
    Iar când ajungi să trăieşti într-o „inerţie” creştină, vei sfârşi inevitabil într-o „inepţie” creştină în care orice mică „eroare” se transformă într-o mare… oroare.
    Dureros, dar există o sumedenie de unghiuri în care putem să cădem, dar e un singur unghi în care poţi sta drept. Şi asta presupune ca fiecare să nu aştepte să se întâmple, ci să facă să se întâmple. În fond, niciun agricultor nu hrăneşte din lotul său întreaga omenire, dar din suma tuturor loturilor trăim cu toţii.
    Ştii, mă gândeam de multe ori cât de anacronic devine vârful de pom atunci când crengile de la bază sunt aplecate de roade…

  5. Dragă Marinel, zilele viitoare am să fac cîteva postări cu cele mai interesante comentarii pe care le-am primit, inclusiv acesta, al tău, ale Barthimeu-lui, etc.
    E păcat să rămînă relativ puţin vizibile, la comentarii.
    Sunt de discutat mulţi termeni, cu care să ne punem de acord, de examplu; tradiţie, obsesia formelor, satisfacţii efemere. Şi sunt convins că o vom face cu responsabilitate şi burta pe carte. 🙂

  6. Frate Marinel, nu cumva aţi gândit să scrieţi A(P)TITUDINE în loc de A(L)TITUDINE? Mi se pare o nepotrivire de sens, un joc de cuvinte greşit, ca înţeles, în felul scris de dumneavoastră. Sau…, îmi scapă mie ceea ce aţi vrut să se înţeleagă? Scuze pentru deranj.

  7. Dragul meu I.B., nu e o greşeală. Din păcate. Sunt foarte atent la ceea ce scriu, dar uite, trebuie să explic. Deci… unii trăiesc cu impresia unei spiritualităţi atât de superioare (prin urmare, la ALTITUDINE) încât uită că adevărata spiritualitate se constată în ceea ce se vede în modul cum reacţioneză la ce e în jur (cu alte cuvinte, ATITUDINE). Şi n-a fost niciun deranj. Deşi atent cu ceea ce scriu, fac şi eu greşeli. Homo sum… 🙂

  8. Pt. fratele Marinel
    Mulţumesc pentru răspuns.
    Aveam în minte o vorbă înţeleaptă care spune cam aşa: „Atitudinea, şi nu aPtitudinea, îţi determină aLtitudinea.”
    „Şi prea mulţi se străduiesc să-şi păstreze spiritualitatea la ALTITUDINE…”.
    PRIN CE anume s-o păstreze? Concret! Acel CEVA, care mie mi se pare că lipseşte, s-ar contrapune „ATITUDINII”. PE CE s-ar baza impresia unei „spiritualităţi atât de superioare”? Probabil pe „înălţimea” aptitudinilor, talentelor, activismului, „darurilor” (cu sau fără ghilimele). Pe când adevărata înălţime ar da-o poziţia inimii, atitudinea, caracterul. Da, asta poate avea aparenţa unei coborâri, a unei smeriri. Nu place, nu se poartă.
    Cam aşa am înţeles şi aşa am gândit, cu privire la cele spuse de dumneavoastră.

  9. Dragul meu frate I.B., pe ce s-ar baza impresia unei „spiritualităţi atât de superioare”? Destul de complex răspunsul, dar e undeva între masterate, doctorate şi… vechime în biserică!
    De înţeles ai înţeles bine. Un alt fel de a spune „casă clădită pe stâncă sau vilă construită pe nisip”! 😉

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s