Întrebări tulburătoare (5) Prinţ sau impostor?

A fost regele Mihai I un trădător de ţară şi de neam sau nu? Iată o întrebare la care istoria pe care am făcut-o la şcoală nu poate răspunde. Nici nu-şi propune să o facă. Nu există astfel de procese în conştiinţa noastră şi, cu atît mai puţin, în societatea de azi.

Altele sunt priorităţile, ţi se spune peste tot. Lasă trecutul, priveşte în viitor. Din caierul de informaţii care te însoţesc pretutindeni nu mai ştii de ce fir să te agăţi ca să dai un răspuns pertinent unor nedumeriri ivite pe parcurs.

Omul e influenţat şi de cărţile pe care le citeşte la moment dat. E greu să te desprinzi din ţesătura de idei a unui text anume şi să te eliberezi de orice influenţă.

Porţi cu tine, în scrisul şi gîndirea ta, ceva din parfumul şi praful ideilor altora. Am mai scris despre asta. Nu fac decît să confirm din nou că aşa e.

N-am spus-o doar eu. Sunt oameni mari, renumiţi pentru cultura lor, care s-au plîns, cumva, că e foarte greu să fii original pînă la capăt, în orice moment.

Vorbind mai des despre o anumită carte sau o anumită perioadă istorică, este de la sine înţeles că mă preocupă în egală măsură şi cartea, şi perioada.

Am mai spus că între anii interbelici şi cei de azi există, după opinia mea, multe puncte comune. Nu în sensul strict, ci ca echivaleţe: deruta, nesiguranţa, criza economică, scindarea societăţii civile, dialogul intolerant, manipularea, coruţia clasei politice, opulenţa bisericii.

Sunt create premisele unor conflicte sociale de proporţii, faţă de care cel anti Roşia Montană să apară ca un experiment din laboratorul democratic. Ar fi fost regele Mihai un conducător mai bun, iar monarhia o soluţie pentru ieşirea din impas?

Am să vă dau un mic citat din Jurnalul lui Mircea Eliade. Autorul se afla în Portugalia. Însemnarea a fost scrisă pe 10 ianuarie 1945:

Buletinul ştirilor interne de astă-seară pe care-l ascult la Radio România anunţă noi epurări: şi profesori şi culturali care au militat pentru fascism, hitlerism, idei de dreapta etc. Sper că mă număr şi eu printre ei; cum nu am niciun post (fiind epurat din 23 noiembrie, cînd am fost scos din cadre), este probabil că mi s-au interzis cărţile şi mi se va ridica cetăţenia.” (1)

(În treacăt fie spus, nu vi se pare că vă sună cunoscut? Pentru că şi proiectul de lege propus recent de Crin Antonescu poate conduce, dacă va fi votat de Parlament, în varianta formulată acum, tot la un soi de epurare, destul de apropiat de acela din urmă cu şaizeci de ani, de care scria Eliade.).

Între 30 iulie şi 11 septembrie 1944, Mircea Eliade nu a notat nimic în Jurnal, deşi atunci au avut loc evenimentele cruciale pentru istoria României, despre am să vă amintesc atăzi.

Pe 11 septembrie, Eliade scria:

Nopţile- atîrnaţi de radio şi telefon, în aşteptarea veştilor din România. De la capitulare, n-am mai putut face nimic altceva decît să ascultăm radio, să citim ziare şi să dăm telefoane la prieteni, pentru ştiri. (…) Luna august a fost infernul meu.” (2)

(E adevărat, infernul nu e determinat doar de capitulare, pentru că în acea perioadă soţia savantului îşi trăia ultimele clipe ale existenţei sale pe pămînt, fiind răpusă, în luna următoare, de cancer.).

Eliade vorbea de capitulare, nu de armistiţiu.

Iată ce scria Neagu Djuvara despre aceeaşi perioadă:

La 22 august, mareşalul Antonescu se hotărăşte, în sfîrşit, să accepte ultimele condiţii sovietice communicate în mai şi trimite, în dimineaţa de 23 august, un curier la Stockholm în acest scop. (…) În după-amiaza aceleiaşi zile, regele Mihai, considerînd că Antonescu nu voia să ceară imediat armistiţiul, (…), procedează la arestarea lui şi a principalilor săi colaboratori şi ordonă Armatei române să înceteze lupta împotriva Uniunii Sovietice.” (3)

În ultimul număr din revista “Atitudini”, am găsit scris următoarele:

În seara zilei de 23 august 1944 la ora 21, regele Mihai I a anunţat la radio că: ‘Armistiţiul cu URSS a fost semnat’ şi a ordonat armatei române să întoarcă armele împotriva germanilor şi să se subordoneze armatei sovietice. (…). Armistiţiul cu URSS a fost semnat de abia pe 12 septembrie.”

Autorul articolului scria că:

Regele Mihai, după rostirea acestei minciuni ucigătoare pentru Neam şi Ţară, a părăsit Bucureştiul cu o excortă puternică…”

şi, ceea ce e mai grav,

Astfel au fost luaţi prizonieri fără să se opună o sută optzeci de mii de ostaşi, de la soldat pînă la general, şi trimişi în Siberia.” (4)

Despre acest aspect nu am găsit nimic scris la Eliade, care era trimis al Ministerului de Externe român în Portugalia, nici la Neagu Djuvara, care fusese trimis de Antonescu, pe 23 august, în Suedia, cu instrucţiuni verbale pe lîngă ambasadoarea Sovietelor, Aleksandra Kollontai.

Ce credibilitate să dăm unui articol scris de un călugăr dintr-o mănăstire din munţii Moldovei, ctitorită de un sfînt cu trecut legionar?

Şi, mai ales, cîtă vreme vom mai avea voie să formulăm, la vedere, astfel de întrebări şi să ne spunem părerea fără teamă că vom fi arestaţi pentru delictul de opinie?

A fost Regele Mihai I un mincinos sau un erou? A trădat el armata română în fruntea căreia se afla sau nu? A predat-o el, necondiţionat, pe mîna ruşilor? Să se fi dovedit acele trei săptămîni diferenţă, între anunţul radiofonic al regelui şi dată reală a semnării armistiţiului, o condamnare la moarte a peste o sută de mii de ostaşi români? 

  1. Mircea Eliade, Jurnalul portughez, ed. Humanitas, 2010, pag. 293.
  2. Op. cit., pag 227.
  3. Neagu Djuvara, Războiul de şaptezeci şi şapte de ani şi premisele hegemoniei americane, ed. a III-a, ed. Humanitas, 2010, pag. 78-80.
  4. 23 august, cea mai neagră zi din istoria neamului românesc, în rev. Atitudini, nr. 30, sept. 2013, pag. 88 şi urm. 
Anunțuri

11 gânduri despre &8222;Întrebări tulburătoare (5) Prinţ sau impostor?&8221;

  1. Dragă Răsvan,
    Cu modestie, îmi permit să dau un răspuns la întrebările tale: Eu cred că Regele n-a fost nici mincinos, nici trădător, şi nici n-a predat ţara sovieticilor (faptele lui după 1944 o dovedesc cu prisosinţă).
    Însă referitor la ultima întrebare, subiectul e mai sensibil: pusă problema astfel, într-adevăr, diferenţa de 3 săptămâni a condamnat acele sute de mii de ostaşi români, duşi în lagăr în Siberia (deşi nu toţi au murit – unii au putut să se întoarcă). Informaţia aceasta nu este „marginală”, ci este recunoscută azi de toţi istoricii (în familie, am avut rude care au ajuns în SIberia, dar s-au întors). Dar o fi fost „vina” Regelui?

    Înainte să dau un răspuns, îmi îngădui (cu modestie) să-ţi fac un mic reproş: din Neagu Djuvara n-ai citat şi cea mai importantă carte (dar mai recentă) referitor la subiectul 23 august 1944: „Misterul telegramei de la Stockholm…..” (Humanitas, 2012). Altfel, nu ai fi scris: „Despre acest aspect nu am găsit nimic [….] la Neagu Djuvara [….]”.
    Îţi citez ce scrie Djuvara: „Au fost totuşi persoane apropiate de mareşal care au rămas convinse că Antonescu ar fi putut ajunge la un armistiţiu mai puţin dezastruos ca acela decretat de regele Mihai în seara de 23 august, care a permis sovieticilor să facă, în ciuda promisiunilor din aprilie-mai 1944, peste 150.000 de prizonieri – după ce armata română depusese armele pe tot frontul – şi să tărăgăneze apoi câteva săptămâni până să fie semnat oficial armistiţiul de către ambele părţi. Ele uită că această improvizare se datora tocmai faptului că Antonescu nu ştiuse să profite, de la 1 iunie 1944 deja, de asentimentele sovieticilor de a încheia armistiţiul în condiţiile lui!” (op.cit, pp.59-60).
    În această carte, Djuvara arată că: 1. negocierile (din partea puterii!) pentru armistiţiu începuseră în decembrie 1943; 2. Antonescu a cerut două condiţii pentru armistiţiu [*]; 3. La 30 mai 1944, sovieticii i-au dat un răspuns favorabil; 4. timp de 3 luni (mai-august), Antonescu n-a mai făcut nimic; 5. la 23 august 1944 îl trimite pe Djuvara cu telegrama; intenţiile lui de a încheia armistiţiul probabil nu erau serioase (o scrie tot Djuvara – altfel ar fi trimis o telegramă, nu risca să trimită un „emisar”). [Prima dată când am citit cartea (nu demult), am fost foarte surprins, pentru că nu mai auzisem până acum aceste informaţii – aproape „de necrezut”].

    Pe baza acestor informaţii, pun problema în felul următor: şi Antonescu, şi Regele doreau încheierea armistiţiului. Antonescu a avut 3 luni să-l semneze (iunie, iulie, august) şi n-a făcut-o, sperând ca, luptând în continuare, să obţină o victorie care să adună o schimbare de situaţie ce ar fi permis încheierea armistiţiului în condiţii mai bune. Varianta aceasta era şi riscantă, şi destul de improbabilă. Nu-i de mirare, deci, că 23 august 1944 (înfăptuit de Rege în acord cu partidele „istorice”) a avut loc.
    De aici, trag o primă concluzie: (1) ACTUL DE LA 23 AUGUST 1944 ERA NECESAR.

    Apare, totuşi, problema diferenţei de 3 săptămâni. O lămurisesc clarificând un aspect (referitor la articolul din revista „Atitudini”): în „Proclamaţia către ţară” din 23 august 1944, Regele a spus clar: „Un nou guvern, de uniune naţională, a fost însărcinat SĂ ADUCĂ LA ÎNDEPLINIRE voinţa hotărîtă a ţării de a încheia pacea cu Naţiunile Unite. România A ACCEPTAT armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii” -> Regele nu spune că armistiţiul s-a încheiat, ci că SE VA ÎNCHEIA.
    Intervalul de 3 săptămâni care a urmat a fost catastrofal, dar care era alternativa? Am fi putut să nu încetăm focul împotriva sovieticilor (care ajunseseră în Basarabia de la spargerea frontului din 19 august 1944!) până la semnarea efectivă a armistiţiului, dar ar fi trebuit totodată să luptăm contra germanilor. Riscul era evident: ţara să fie ocupată fără nici un fel de armistiţiu. De aceea, nu cred că se putea altfel decât încheiind imediat focul; pur şi simplu, nu mai aveam niciun „as în mânecă” împotriva sovieticilor.
    De aici, trag o a doua concluzie: (2) NU AVEAM ALTĂ OPŢIUNE DECÂT ÎNCETAREA IMEDIATĂ A FOCULUI.

    Reluând discuţia noastră anterioară despre acest subiect – aplicând „conterfactual conditions” asupra evenimentelor, concluzionez că – după toate greşelile înfăptuite de-a lungul celui de-al doilea război mondial (de la cedarea Basarabiei în 1939 la amânarea semnării armistiţiului până în 23 august 1944) – actul de la 23 august 1944 era ultima variantă de a salva ţara de la dezastru. Alternativa era continuarea luptei; o victorie ar fi fost de necrezut, astfel că „rezistenţa” noastră ar fi lungit războiul cu cel puţin 6 luni (aşa cum întoarcerea armelor l-a scurtat cu 6 luni, salvând alte sute de mii de vieţi).
    Dacă aş fi fost în locul Regelui Mihai, sper ca Dumnezeu să-mi fi dat înţelepciunea de a fi făcut ce a făcut Majestatea Sa. A-l numi erou e cam mult: cred că, pur şi simplu, la acel moment a fost un Rege!

    În rest, te salut şi sper să-mi găsesc timp să-ţi mai scriu (cu şcoala e mai greu….) 🙂

    Note: [*] Djuvara scrie că ambele condiţii erau stupide: 1. să permită un teritoriu neutru, pentru guvern, în Banat (la ce folos, când tot teritoriul ţării era ocupat?); 2. să îi dea 15 zile să negocieze retragerea germanilor (deşi aceştia probabil ar fi dat atunci, precum în Ungaria, o lovitură de stat, înlocuindu-l pe mareşal cu Horia Sima).

  2. Dragă Tudor, nu am scos textul din context aiurea. Am dat pagina şi volulmul din care am citat, tocmai pentru ca fiecare să poată verifica. Tot ce scrii mai sus e şi în acele pagini pe care le-am dat eu la bibliografie. Dar lucrurile alea nu mă lămuresc, nu-mi răspund la întrebări.
    Din ce citezi tu, din volumul respectiv, spune acelaşi lucru: că Regele a decretat armistiţiul, dar acela era în stadiul de proiect. Nu era semnat. Păi dacă nu declara armistiţiul, nemţii nu atacau Bucureştiul. Noi opuneam în continuare rezistenţă trupelor bolşevice şi aşteptam semnarea armistiţiului. Pe 23 august, Neagu plecase în Suedia, pentru tergiversare, trimis de Antonescu.
    De ce a tulit-o Mihai I la Tismana, după aceea? De ce a fost onorat de Stalin? A primit sau nu un avion în dar de la gruzin? Nu pentru actul de trădare? Întreb, pentru că eu aşa simt că au stat lucrurile. Motivaţii la o crimă se pot găsi oricînd. De zeci de ani numai de astea aud.
    Deci, întrebarea era dacă regele a minţit sau nu. El a comunicat la radio armistiţiul care, de fapt, nu fusese încă semnat. Asta era problema.
    Consecinţele au fost cele menţionate în articolul din „Atitudini” sau nu?
    Nu am pus la îndoială necesitatea trecerii de partea aliaţilor occidentali. Asta am învăţat-o la şcoală. Şi că războiul s-a scurtat cu 6 luni. Şi asta o ştie toată lumea. Neagu Djuvara subliniază şi tergeiversările lui Antonescu, cum trăgea de timp.
    Deci, revin din nou şi întreb: de ce regele n-a dat ordinul DUPĂ semnarea armistiţiului şi nu ÎNAINTEA lui? Aici e problema. Pe front nu merge cu vorbe. Făceau ceva ruşii pe vorbele lui Mihai I.
    Au fost luaţi şi duşi în captivitate peste o sută de mii de ostaşi români sau nu în PERIOADA ACEEA DE 3 SĂPTĂMÎNI?
    Ai găsit ceva în acest sens sau nu?

  3. Dragă Răsvan,
    Încep prin a schimba tonul scrisului meu care (dorind să spun multe pe scurt) poate a fost cam nepotrivit, încercând să fac lucrurile să pară simple şi doar de-o anumită culoare (deşi sunt complicate).

    Mai moderat, o să încerc să dau câteva lămuriri:
    O precizare: pornesc de la premisa teoretică că actul de la 23 august (motivat de faptul că Antonescu amâna catastrofal semnarea armistiţiului) n-a fost o trădare, ci, cel mult, o eroare, iar Regele Mihai – nu un trădător, ci, cel mult, un incompetent cu bune intenţii.

    1) „Păi dacă nu declara armistiţiul, nemţii nu atacau Bucureştiul” -> E adevărat, dar cred că nemţii ar fi atacat Bucureştiul doar şi pentru arestarea mareşalului. Dacă nu l-ar fi destituit pe Antonescu (provocând atacul germanilor), nu ar fi putut începe demersurile pentru încheierea armistiţiului.
    Altfel spus: demersurile pentru semnarea armistiţiului cu sovieticii nu ar fi putut începe fără arestarea lui Antonescu, deci fără să începem lupta cu nemţii. Şi atunci, nu puteam lupta pe două fronturi (dezastrul ar fi fost, cred, mult mai mare).

    „Pe 23 august, Neagu plecase în Suedia, pentru tergiversare, trimis de Antonescu.” -> Ori, tocmai tergiversările erau problema, în contextul în care era de urmărit un armistiţiu rapid.

    2) „De ce a tulit-o Mihai I la Tismana, după aceea?” -> Te referi la faptul că Regele a părăsit Bucureştiul după 23 august? Păi, ziua următoare nemţii au bombardat Palatul. De asta cred că s-a protejat, părăsind capitala.

    3) „De ce a fost onorat de Stalin?” -> Şi Truman l-a decorat. Motive se pot găsi (poate pentru propagandă? sau „de ochii lumii”?). Oricum, meritul de a fi scurtat războiul cu 6 luni i l-a recunoscut. Dar, în fine, nu ştiu ce era în mintea gruzinului?
    De avion nu ştiu.

    4) „El a comunicat la radio armistiţiul care, de fapt, nu fusese încă semnat.” -> În „Proclamaţia către ţară”, Regele anunţă că se va semna armistiţiul oferit de Naţiunile Unite, nu că s-a semnat. Putea el anticipa că sovieticii îl vor amâna timp de 3 săptămâni?

    „Deci, revin din nou şi întreb: de ce regele n-a dat ordinul DUPĂ semnarea armistiţiului şi nu ÎNAINTEA lui?” ->Uite cum mă gândesc eu (iartă comparaţia cu poker-ul): după cum am spus, n-aveam nici un „as în mânecă” împotriva sovieticilor, ci doar două „cărţi la vedere”: cele «6 luni de război în minus» şi susţinerea luptei antihitleriste. Astfel, întrebarea este: puteam „miza” pe ele (pentru armistiţiu), luptând până se semna? Cât ar fi durat (mai mult sau mai puţin de 3 săptămâni)?
    Apoi, după cum am raţionat (1), demersurile pentru armistiţiu nu ar fi putut începe fără arestarea lui Antonescu, deci fără să începem lupta cu nemţii.
    Astfel, problema se pune: luptând până la armistiţiu, cu sovieticii şi nemţii, ar fi fost pierderile mai mari sau mai mici decât cei 150.000-180.000 de militari duşi în Siberia (din care o parte s-au întors)?

    Pentru că e vorba de istoria care nu s-a întâmplat, nu putem decât să ne imaginăm…

    5) Mai fac o precizare: s-a mai acreditat idea că „Proclamaţia către ţară” a fost un fel de „armistiţiu unilateral”. Citez, atunci, din Djuvara:
    În dimineaţa zilei de 23 august 1944, la Direcţia Cifrului şi Cabinetului, a sosist „înainte de dramatica întâlnire de la Palatul Regal de la mijlocul zilei, o telegramă de la Stockholm” (prin consilierul de legaţie George Duca, care „de luni de zile, ducea cu ambsada sovietică negocieri în numele opoziţiei”, în paralel cu negocierile oficiale):
    „Or, în dimineaţa de 23 august 1944, sovieticii, constatând că, în ciuda derutei armatei române în faţa puternicului atac din 19-20 august, mareşalul Antonescu încă nu se hotăra, după trei zile, să ceară armistiţiu, s-au resemnat să accepte ipoteza care, cum am spus, li se părea mai riscantă, de a semna armistiţiul cu un nou guvern, format de opoziţie. În acest scop, ambasada sovietică l-a convocat urgent pe Duca, cerându-i să comunice opoziţiei că acceptă ideea trimiterii peste liniile sovietice a unui reprezentant al opoziţiei, în persoana generalului Aldea, împuternicit să negocieze termenii armistiţiului în numele unui guvern numit de rege, după demiterea lui Antonescu.
    Acesta a fost conţinutul telegramei expediate de Duca la sfârşitul dimineţii lui 23 august 1944 [….]” („Misterul telegramei….”, pp.31-32)
    Din acest lucru înţeleg că n-a fost nimic unilateral. Că sovieticii au amânat armistiţiul apoi pentru 3 săptămâni, asta ţine de inteligenţa lor demonică de a profita de situaţiile favorabile.

    Aceasta este perspectiva mea asupra lucrurilor, pe baza informaţiilor pe care le cunosc (se poate să n-am în vedere alte surse ori aspecte). Accept posibilitatea ca, într-adevăr, încetarea anticipată a focului să fi fost o gravă eroare (perspectiva ţine şi de cum imaginăm scenariul de la pct.4).
    Nu cred, totuşi, că a fost o trădare. Mă bazez aici pe toate faptele Regelui din 1944 până în 1948. Pentru acest lucru ar fi necesar un comentariu separat.

    În rest, ce să spun, Răsvane? Trecutul nu poate fi schimbat. Felul în care îl privim are, dar, importanţă.
    Eu îl privesc (ca toţi oamenii, de altfel), limitat, influenţabil şi profund subiectiv.

    Îţi doresc o seară frumoasă.

  4. Dragă Tudor, mi-a plăcut fraza asta a ta foarte mult:

    „Că sovieticii au amânat armistiţiul apoi pentru 3 săptămâni, asta ţine de inteligenţa lor demonică de a profita de situaţiile favorabile.”

    Sunt de acord şi mi se pare de bun simţ şi asta:

    „Astfel, problema se pune: luptând până la armistiţiu, cu sovieticii şi nemţii, ar fi fost pierderile mai mari sau mai mici decât cei 150.000-180.000 de militari duşi în Siberia (din care o parte s-au întors)? Pentru că e vorba de istoria care nu s-a întâmplat, nu putem decât să ne imaginăm…”

    Accept şi formularea ta:

    „Regele Mihai – nu un trădător, ci, cel mult, un incompetent cu bune intenţii.”

    Despre avion nu ştiam nici eu pînă nu am citit în articolul din revista „Atitudini”.

    Semnăm armistiţiul? E foarte plăcut cînd legăm, imaginar, un dialog între un călugăr din munţii Moldovei, un doctor dintr-un tîrg uitat de lume şi un licean deştept şi informat din capitală. 🙂

    O seară minunată şi ţie.

  5. Dragă Răsvan,
    Mă bucur că, dintr-un Rege trădător, am făcut unul…. nesăbuit 🙂

    Ţin să explic şi cazurile din familia mea:
    1) fraţii bunicului matern (Ion şi Marin Mitroi) au fost duşi în lagăr, dar au evadat şi, ascunzându-se ziua şi mergând doar noaptea, au ajuns, în fine, pe teritoriul românesc, numai bine ce se semnase armistiţiul;
    2) din familia strămătuşii mele din Focşani (mama soţiei fratelui tatălui – deci rudă prin alianţă): în timp ce ei s-au refugiat într-o comună mai pe la munte (com.Dumitreşti, jud.Vrancea), tatăl, Petre Ionescu (care era ataşat „Biroului de mobilizare”, dar nu fusese trimis pe front), a fost chemat la 28 august împreună cu alţi miltari (la Dumitreşti – unde sovieticii deja ajunseră!) şi, practic, răpit (capturaţi sunt doar cei care luptă), dus până la graniţă şi ţinut într-un lagăr NKVD la Briansk până când i s-a dat drumul (5 octombrie 1945).
    [acestea sunt doar 3 cazuri – fericite, de altfel – din cele 150.000 / 180.000]

    Într-adevăr, e plăcut când legăm dialoguri „la distanţă” – fie ele virtuale sau (cu cei care nu participă direct) imaginare 🙂
    O seară minunată!

    P.S.: Revin negreşit cu un comentariu după 31 octombrie (joi), când se reiau întâlnirile „Înapoi la argument”. Invitat este din nou Gabriel Liiceanu, iar tema discuţiei rămâne un mister.
    Ne mai „auzim” şi până atunci 🙂

  6. Era o catastrofă dacă Regele aştepta 26 august, România ajungea doar o gubernie sovietică. De fapt, mai multe gubernii sovietice, fiindcă ţara ar fi fost împărţită la fel de criminal ca şi partea furată din Moldova. 👿
    E chiar o mare naivitate să-şi închipuie cineva că s-ar mai fi putut salva ceva fără actul Regelui – sau naivitatea şi mai mare că s-ar fi putut salva mai mult. S-au declasificat suficiente arhive. Jocurile erau făcute încă din 1943, de la Teheran. Singura şansă – şi aia problematică – a României de a scăpa de comunism (deşi era oricum puţin probabil să fim admişi ca enclavă noncomunistă) ar fi fost să ne oprim la Bug. Fără 23 august, Transilvania cedată era pa!

  7. 1. articol – „Eliade vorbea de capitulare, nu de armistiţiu.” pentru ca asta a fost. Toata presa vestica, sub nemti sau aliati, au folosit EXACT aceleasi cuvinte, România a capitulat.
    2. primul comentariu – „La 30 mai 1944, sovieticii i-au dat un răspuns favorabil; 4. timp de 3 luni (mai-august), Antonescu n-a mai făcut nimic;” poate pentru ca 2 luni mai devreme Ungaria a fost ocupata de nemti?
    3 primul comentariu – ” în “Proclamaţia către ţară” din 23 august 1944, Regele a spus clar: “Un nou guvern, de uniune naţională, a fost însărcinat SĂ ADUCĂ LA ÎNDEPLINIRE voinţa hotărîtă a ţării de a încheia pacea cu Naţiunile Unite. România A ACCEPTAT armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii” -> Regele nu spune că armistiţiul s-a încheiat, ci că SE VA ÎNCHEIA.” – evident confuzia e mare între armistitiu si pace. Armistitiul a fost acceptat (unilateral, dupa cum s-a vazut) pe când pacea NU SE POATE obtine DECÂT DUPA razboi. În plus nu este obligatoriu ca dupa armistitiu sa vina pacea (grecii faceau armistitii pe durata jocurilor olimpice, ba chiar si noi am facut razboi dupa semnarea armistitiului, ba chiar si înainte). Sensul este fara echivoc – regele a spus ca a acceptat armistitiul si a spus ca va semna pacea. Armistitiul nu numai ca nu a adus pacea, asa cum racneau copii care vindeau editiile speciale, ci alte 8-9 luni de razboi.
    4 al treilea comentariu – „În “Proclamaţia către ţară”, Regele anunţă că se va semna armistiţiul oferit de Naţiunile Unite, nu că s-a semnat. Putea el anticipa că sovieticii îl vor amâna timp de 3 săptămâni?” atunci când depinzi de mila altuia ar cam trebui sa-ti faci niste planuri înainte. Poate de înteles la un copil de 5 ani dar nu la un sef de tara si crescut ca un sef de tara.
    5 al saptelea mesaj – „Era o catastrofă dacă Regele aştepta 26 august, România ajungea doar o gubernie sovietică. De fapt, mai multe gubernii sovietice, fiindcă ţara ar fi fost împărţită la fel de criminal ca şi partea furată din Moldova. E chiar o mare naivitate să-şi închipuie cineva că s-ar mai fi putut salva ceva fără actul Regelui – sau naivitatea şi mai mare că s-ar fi putut salva mai mult. S-au declasificat suficiente arhive. Jocurile erau făcute încă din 1943, de la Teheran. Singura şansă – şi aia problematică – a României de a scăpa de comunism (deşi era oricum puţin probabil să fim admişi ca enclavă noncomunistă) ar fi fost să ne oprim la Bug. Fără 23 august, Transilvania cedată era pa!” – sofisme pro-monarhice. Razboiul nu s-a terminat pe 23 august ci abia peste 9 luni, pe 8 mai (oficial). Între timp au cazut victime rusilor Polonia, Bulgaria, Cehoslovacia, Ungaria si Austria. Nici una nu a devenit gubernie rusesca, chiar daca noi am fost aliati iar ungurii dusmani, armistitiile noastre au fost identice pâna la ultima virgula, inclusiv cuantumul despagubilor. Austria a fost chiar cedata vestului si a servit ca placa turnanta a afacerilor est-vest. Nici Polonia nici Ungaria, nici Cehia, nici Solvacia, nici Bulgaria si nici macar DDRul nu au devenit gubernii. Motivul a fost extrem de simplu – Cartea Atlanticului.
    Dar Roxana Iordache uita sa ne spuna cum ne scapa regele de comunism. Daca i-ar fi cerut demisia lui Groza si acesta a refuzat, de ce nu si-a pus steaua Pobeda pe piept ca sa sclipeasca atunci când îl aresta pe Groza ca pe Antonescu? De ce l-a numit în guvern? (sa zicem ca aici e fost indus în eroare, pentru ca Groza nu era comunist, cazând si el în uitare dupa ce a fost folosit). De ce nu s-a opus purificarii ideologice a armatei al carui maresal si conducator suprem era, armata care scapase de rusi si care, cel putin teoretic, l-a abandonat pe Antonescu? De ce a semnat si decretele proceselor marilor tradari nationale (Antonescu, Maniu, si altii) – sigur, era mai important sa zboare cu avionul personal la Londra la nunti regale decât sa se ocupe de tara sa? Si câte n-ar mai fi …

Comentariile nu sunt permise.