Tristeţi provinciale

Astăzi am sufletul greu. Sunt lucruri pe care nu le pot spune. Pe altele nu le înţeleg.

Vă scriam ieri că mă simt legat de cărţile pe care le citesc. Nu material, ca de un obiect. Nu numai. Ele îmi produc plăcere, e adevărat, îmi alimentează plăcerea. Uneori îmi dau răspunsuri, alteori mă fac să le uit.

Ieri seara, pînă tîrziu, după miezul nopţii, am ascultat cîntece vechi interpretate de Tito Schipa. Mare tenor. O voce din popor şi din topor, dar un topor catifelat ca niciun altul. Dintr-un popor de muzicanţi.

Cînta canţonete napolitane cu accent şi pasiune. Pavarotti a fost mult mai sofisticat. Am fost contemporan cu o voce unică şi nu i-am dat destulă atenţie.

Puse una lîngă alta, aceeaşi canţonetă, interpretată de unul şi de celălalt, două poveşti din două lumi.

Partea proastă e că, a doua zi, trebuie să mă duc la serivici şi îmi vin în minte fraze din cîntecele de ieri.

Primesc o fîşie tricoloră şi cineva îmi spune că e pentru un soi de protest în lumea medicală. De la revoluţie n-am mai purtat pe braţ aşa ceva. Mi s-a făcut brusc scîrbă şi mi-a pierit tot cheful de cîntat.

În ultima vreme am simţit că mă usuc pe dinăuntru. Am în gînd prea multe vorbe nespuse, nu ştiu, dar ceva nu e în ordine. Am ascultat o piesă foarte veche, interpretată la vioară de un mare romantic, Zino Francescatti, cu Filarmonica din Philadelphia, dirijată de Ormandy.

Şi Amelita Galli-Curci, o soprană de coloratură incredibilă de prin anii ’20-30. Efectul de patefon e minunat, mai ales după miezul nopţii. Totul e să-l asculţi singur, fără vecini.

Azi, printre picături, vorbesc cu un prieten. Nici el nu plezneşte de bucurie. Nu se zăreşte nici la el vreun verset înţepat într-un buchet de trandafiri.

Eu măcar am banderolă. Lui nici asta nu i-au dat. Semn că azi, ţara mă vrea numai pe mine. Ce tîmpenie!

Citesc din nou din Jurnalul lui Mircea Eliade. Cîteva însemnări din ianuarie, 1945:

Scos din cadrele ministerului, fără catedră la universitate, fără economii, fără putinţa de a-mi cîştiga viaţa în chip decent- în plus, riscînd să fiu arestat la prima indigestie a Anei Pauker-, nu am ce căuta în ţară.”

Aşa cum îi citesc eu astăzi Jurnalul portughez, aşa îl citea el pe cel al lui Kierkegaard.

Şi tot el:

Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Din nou voi spune: bucuraţi-vă! (Ep. către Filipeni, 4.4). A comentat oare Kierkegaard acest text? M-ar fi interesat să văd ce vaolare dă bucuriei, atît de categoric afirmate de Apostol. Este drept că adaugă: “întru Domnul”. Dar nu e mai puţin adevărat că porunca este :”bucuraţi-vă!” Imitaţia lui Cristos nu implică, aşadar, cu necesitate- cum crede Kierkegaard- suferinţa şi martiriul. Sau, mai precis: oricîte suferinţe ar îndura creştinul militant, inima lui trebuie să se bucure necontenit întru Domnul.”

Echivalenţele sunt doar în mintea mea. Nu sfătuiesc pe nimeni să le facă.

Ajuns acasă, nu ştiu, poate voi asculta un concert de pian cu Walter Gieseking, dirijat de Bruno Walter. Să reconstitui şi muzical epoca. Gieseking a fost acuzat, după război, că a colaborat cu partidul nazist. L-au salvat americanii. Pianistul a fost o personalitate cu totul ieşită din comun. Se spune că notele care ieşeau din pianul său erau perfecte. Parcă ce mai contează restul…

Şi tot Eliade:

Nu e vorba nici de tristeţe, nici de solitudine, nici de dramă. ‘Din nou voi spune: bucuraţi-vă!”  

Anunțuri

4 gânduri despre &8222;Tristeţi provinciale&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s