Sadoveanu la Vovidenia (4)

Sadoveanu a eşuat, după război, într-un “lamentabil literar şi moral” (Nicolae Manolescu). Casa de la Vovidenie este mărturia trecerii sale prin această ultimă perioadă din viaţă.

Ca un semn al ironiei amare, ea a fost pasată, succesiv, de la biserică la stat (a aparţinut o perioadă Muzeului Literaturii Române), ajungînd să-şi trăiască aceşti din urmă ani într-o promiscuitate indefinită.

Ambiguitatea care ne caracterizează multe din reacţii şi judecăţi, de multe ori tributare emoţiilor, ce ne trec dintr-o parte în alta şi ne fac cînd apărători, cînd acuzatori, este materializată în acest sarcofag cu care pare să nu mai ştie nimeni ce să facă.

Aici sunt prezente două duhuri, între aceiaşi pereţi. Într-o cameră se găseşte bastonul lui Sadoveanu, în alta cele ale lui Visarion Puiu.

Părăsită de un fugar în faţa coşmarului demonic venit de la est, ocupată, la puţin timp, de unul din cei care au cauţionat, prin obedienţă, crimele odioase ale stalinismului şi comunismului.

Muzeul a fost inaugurat, ulterior, de Ceauşescu, al cărui domeniu de vînătoare de la Icoana era peste drum de munte. Şi fantoma lui e tot aici.

În postarea de ieri vă arătasem maşina de scris a povestitorului. E nevoie să vă mai întreb ce literatură a ieşit din tastatura ei?

În “Demonul tinereţii”, un roman de care am mai amintit, scris în perioada interbelică, cu multe pagini superbe, dar ratat prin construcţie şi accentele melodramatice, există, chiar de la început, un pasaj care delimitează o zonă cu o bogată încărcătură spirituală: Sihăstria, Sihla, Agapia şi Pocrov.

Schituri şi mănăstiri. Nu mai spun că Vovidenia este în imediata vecinătate a Mănăstirii Neamţ, loc unde s-au adunat, aşa cum spunea părintele Stăniloae (în Filocalia, vol. 8), cei mai mulţi sihaştri într-o aceeaşi unitate de spaţiu şi timp.

Închei cu cîteva imagini în care se pot vedea celebra pălărie a scriitorului şi alte obiecte de îmbrăcăminte (poate cele mai impresionante din tot muzeul), alături de o tolbă din blană de vulpe, pe care o purta la vînătoare.

Şi, pentru că suntem români şi nu ne-am rezolvat încă socotelile cu trecutul, fotografia simbol a exilului, cu bastoanele lui Visarion Puiu, alături de servieta sa roasă, din piele.

 Pălăria lui Sadoveanu, haina şi bastonul, pe un scaun din camera de lucru.

IMG_3202

Tolba cea şireată, din blană de vulpe.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Servieta şi bastoanele Mitropolitului Visarion Puiu.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Anunțuri

5 gânduri despre &8222;Sadoveanu la Vovidenia (4)&8221;

  1. Văzând desfătarea în care au ajuns unii pactizând cu regimul, nu mă pot consola decât cu gândul: „Cât despre noi, cetatea noastră este în ceruri …”.

  2. „pentru că suntem români şi nu ne-am rezolvat încă socotelile cu trecutul…”
    Urmăresc, cum bine ştii, Răsvan, seria aceasta de postări. Extrem de „încărcată” de acest „nu ne-am rezolvat”! Cum îţi spuneam, încerc mereu să separ omul de opera sa, ca să pot gusta din cea din urmă, neciunită, toată savoarea (acolo unde ea există, căci în „Mitrea Cocor” e cu totul altceva decât savoare!). Cu Sadoveanu lucrurile sunt puţin mai complicate, căci omul chiar era un talent neobişnuit. Mă întreb, de exemplu, ce aş înţelege din picturile lui Dali dacă le-aş privi prin prisma comportamentului său! Mai mult? Mai puţin?
    Mă tem că dorinţa asta, legitimă de altfel, de a ne rezolva trecutul, nu e capabilă, în mediul românesc al atâtor umori, să protejeze actul artistic împlinit. La fel ca şi în cazul nebuniei lui Eminescu, folosită de unii pentru a nu-l mai vedea drept geniul care a fost…
    Uite, chestia asta a judecăţii separate a operei şi a autorului e o temă extrem de delicată pentru noi, românii. Şi, se pare, în general la ginta asta latină…

  3. E drept ce spui, dragă Marinel. Ca degustător de literatură n-am cum să nu-ţi dau deplină dreptate.
    Dar asta am simţit cînd am vizitat muzeul.
    Muzeul ăsta nu e o carte bună pe care să o citeşti seara, la culcare. E mărturia unei epoci şi a unui om care şi-a gestionat destinul aşa cum am văzut. Impactul e direct, palpabil şi indecent.
    Nu poţi să uiţi că în timp ce floarea societăţii româneşti era aruncată în beciuri şi lagăre de muncă, scriitorul ăsta era azvîrlit într-un palat.
    Muzeul există, dar fără explicaţii, asta e marea nenorocire. Şi, mai ales, n-are ce să caute acolo. Mă îndoiesc că vreun călugăr de la Vovidenia simte respect pentru memoria pe care o conservă ei acolo.
    Înţelegi? Nu poţi să pui în aceeaşi casă şi victima, şi călăul, chiar dacă au locuit cîndva, în perioade diferit, în aceelaşi loc. Şi comunistul mason, şi mitropolitul exilat.
    Este exact la fel ca mintea noastră, alambicată şi confuză.
    De-asta am spus că încă n-am făcut curat în istorie. Asta n-are nicio legătură cu estetica lui Sadoveanu, pe care, evident, nu are cum s-o afecteze.

Comentariile nu sunt permise.