Bunica lui Dumnezeu

Primesc, de multe ori, comentarii mai frumoase decît postarea la care sunt făcute.

Şi mă doare lucrul ăsta, pentru că vizibilitatea lor este mai mică decît ar merita.

Postările de pe blog sunt, de asemeni, în marea lor majoritate, făcute să fie citite “la cald”.

Eu le văd pe ale mele ca pe un articol modest de ziar, un crîmpei de gînd sau o mică scenetă, inspirate, de obicei, din evenimentele sau cărţile pe care le citesc sau de care îmi amintesc în ziua respectivă.

Se spune că Borges, marele scriitor argentinian, poate cel mai mare scriitor al secolului trecut, nu-şi mai citea producţiile mai vechi. Aproape că le ura şi, oricum, nu le păstra în bibliotecă. Modestie? Ciudăţenie? Cine ştie…

Nicu Steinhardt, pe de altă parte, care a fost şi călugăr, dar şi un om de o vastă cultură, un literat de elită, a făcut naveta, pînă în ultimul său an de viaţă, între Bucureşti şi Rohia, mănăstirea din Transilvania în care nevoia. Stătea şase luni într-o parte a ţării şi şase luni în cealaltă.

Confruntat cu cenzura delirantă a vechiului regim, prefera să arunce ce a scris, decît să-i modifice cineva o frază sau să o îndepărteze dintr-un text.

Oameni şi oameni, cu felurite obiceiuri.

În ceea ce mă priveşte, uitîndu-mă la aceste exemple (şi despre cîte altele n-ar merita să tot vorbim…), mă văd mic şi neînsemnat.

Dar, îmi place să citesc comentariile voastre, iar cînd descopăr unul de frumuseţea celui de mai jos, nu mă pot opri să aplaud de bucurie.

Vă las cu Romulus, cel care Îl iubeşte pe Dumnezeu fără de limite impuse de oameni. O poveste minunată despre ortodoxie, o bunică şi bun simţ.

Citiţi-o şi veţi vedea că am avut dreptate să n-o las uitată în subsolul modestei mele postări despre Vasile Tomoiagă.

………………………………………………………………………………………………

Vasile mi-a răspuns frumos. Cum spuneai, răspunsurile oferite sunt destul de impersonale. Trăgându-mă dintr-o familie cu un trecut de 2 generaţii de preoţi ortodocşi(nu emanaţii ale ortodoxiei moderne), ştiu bine sfaturile bunicii mele legate de ce înseamna ortodoxia după moda puţin mai veche, adică de mai bine de 150 de ani.

Dacă ortodoxia modernă te salvează de orice întâlnire cu Dumnezeu şi te absolvă de orice vină, responsabilitate, ei bine lucurile nu stăteau aşa mai demult.

Cred că, în ortodoxia modernă, lucrurile se fac exact ca şi în contabilitate, legislaţie, „i-aţi un contabil bun, un avocat bun şi, in rest, fă tot ce îţi trece prin cap” , că alţii lucrează/veghează pentru tine.

Cred că ortodoxia, la origini, responsabiliza omul faţă de conduita lui şi faţă de responsabilitatea lui. Unii călugări şi azi văd în religie o relaţie cu Dumnezeu, dar aripa modernă merge pe un alt curent de gândire, mai lipsit de responsabilitate.

Provenind dintr-o familie evlavioasă, eram obişnuit să văd viaţa bunicii, religiozitatea ei, rugăciunile ei de două ori pe zi câte o oră.

Nu erau formalităţi, vedeam cât suflet şi concentrare punea în ce făcea. Vedeam cât de atentă era la atitudinea ei, la viaţa ei de peste zi.

Crescută fiind de tatăl ei, un preot serios şi responsabil, a fost educată să îşi poarte crucea, nu să îşi lase duhovnicul să o facă în locul ei. Am fost învăţat că pioşenia (smerenia, cum o numim noi) este importantă şi că tot ce facem, să facem cu iubire faţă de Dumnezeu.

În studenţie, ortodox fiind în acea vreme, mi-a venit în minte că bunica făcea de două ori pe an rugăciuni mai speciale (să le numim aşa).

Perioada era de 6 săptămâni, în care postul, rugăciunea erau mai intense; de asemenea şi concentrarea pe conduita zilnică era mult mai intensă.

După 3 zile de post total şi rugăciune, am simţit un îndemn puternic să iau biblia şi să o citesc; din acel moment viaţa mea s-a schimbat.

Cred că Dumnezeu răspunde unei inimi căutătoare, sincere, însetate dupa El.

Oriunde ar fi cineva, dacă îl caută pe Dumnezeu cu o inimă deschisă, Îl va găsi.

Dacă vom căuta forme exterioare, forme vom găsi; dacă vom căuta superficialitate, superficialitate vom găsi, indiferent de religia în care suntem, de forma de manifestare.

Nu fac pledoarie unei religii anume, Dumnzeu îndeamnă la cunoaştere de El, la o viaţă sfântă, nu la depărtare de El şi la o viaţă în care alţii fac totul pentru tine.

Personal nu manifest o opoziţie faţă de religiile mari, chiar dacă sunt sectant [ca să folosesc termenul pe care îl foloseşti foarte deschis în câteva articole precedente 🙂 ], dar consider o greşeală destul de mare de-responsabilizarea şi de-conectarea de credinţa vie si directă.

Pe de alta parte, urmărind înregistrările călugărilor ortodocşi ca Arsenia Boca, Papacioc, Cleopa şi alţii (care sunt simboluri ale ortodoxiei vechi), nu văd nicăieri îndemnuri de iresponsabilizare, de „lasă că îţi fac alţii contabilitatea cu Dumnezeu, tu vezi-ţi de viaţa ta şi nu îţi bate capul….”.

Cred că şi în ortodoxie contează foarte mult unde şi la cine apleci urechea :).”

ROMULUS 

Anunțuri

7 gânduri despre &8222;Bunica lui Dumnezeu&8221;

  1. Da, şi se simte căldura amintirii şi lacrimile ei. E o pagină de mîngîiere. Şi gîndeşte-te cînd o scrie şi nimeni din „ai noştri” nu se supără.

  2. Dragii mei, am trait 25 de ani cu oameni sfinti in casa, dar eram prea tanar sa inteleg. Cand imi amintesc de momentele pline de iubire alaturi de bunica mea si de parintii mei, simt pe buze cum se scurge sarea picaturilor din amintiri. Bunica imi vorbea de multe ori cu atata drag despre credinta tatalui ei, o credinta neprefacuta, neformala, ne-facuta de dragul unei cariere sau de dragul salarului, ci de dragul lui Dumnezeu. Parca si acum o vad cum statea in genunchi, in fata geamului, cu coatele sprijinite pe masuta din fata ei si cu o carte de rugaciuni groasa, erodata de ani de folosinta. Stia multe rugaciuni pe de rost (conform traditiei ortodoxe), dar spunea si rugaciunea libera compusa in inima si mintea ei, o rugaciune cu cuvinte simple, dar calde, pline de esenta si suspine adresate unui Dumnzeu care o stia de mica, de pe vremea cant tatal ei mijlocea pentru ca ea sa isi poata duce povara crucii toata viata, fara sa sciopateze, iar daca va sciopata, Dumnzeu sa o ierte, sa o indrepte. Vorbea cu mult entuziasm de copilaria ei, de tatal ei, ca de un mare credincios.

    Imi vorbea cu mult drag si credinta neindoita de Dumnzeu, simteam ca vorbeste despre o realitate infailibila, a carei existenta nu poate fi pusa sub semnul intrebarii si de a carei bunatate si sprijin beneficiem cu totii cei care suntem dispusi sa luam crucea si sa o purtam pe drumul spre eternitate. Pana la varsta de 93 de ani a fost o femeie senina, cu zambetul pe buze de cand se trezea pana cand, dupa rugaciunea de seara, isi stingea lumina in odaita ei. Copil fiind, vroiam sa ma joc si sa o intrerup din rugaciunea de dimineata sau de seara, dar parca, ceva, intotdeauna ma oprea. Ii respectam de fiecare data orele de rugaciune, fara sa o deranjez. Ultimii doi ani a ramas imobilizata in odaita ei din cauza unui picior care nu o mai ajuta, cum spunea ea, a unei paralizii la picior. De multe ori cand intram in camera ea se ruga, canta cantari religioase, dar era vesela in ciuda situatiei destul de neplacute.

    Astfel de modele de viata se imprima adanc in suflet. Nu cauta sa isi justifice prea mult credinta, pur si simplu o traia, era o parte din ea. O viata traita de dragul lui Dumnzeu are o mireasma aparte. Parfumul lasat de Dumnezeu este inconfundabil. Pentru ea vorbeau ingerii pe care ia lasat Dumnzeu sa o ajute, nu era nevoie de nici un alt argument. Nu vedeam nici un inger, nu nici nu auzeam vreunul, dar era ceva acolo, dar ceva care se putea simti, ceva care iti schimba viata pur si simplu.

    Credinta vie se sadeste in odaita noastra, dupa ce tragem usa dupa noi. Asta am vazut in viata credinta a bunicutei mele, asta a fost lectia de credinta pe care a invatat-o de la tatal ei si pe care a dus-o mai departe alaturi de sotul ei, tot preot ortodox. Complexitatea formelor ne pot indeparta de esenta, desi nu ar trebui. Asta am vazut in ortodoxia veche, lucruri pe care nu le regasesc in marturiile de credinta ale unora.

  3. Astea sunt, dragă Romulus, textele care vorbesc sufletului, dar şi minţii omului. Prin asta se vede cît de importantă e literatura, pentru că tu faci, mai sus, un astfel de demers. Şi, pentru că nu e un lucru premeditat, îndelung elaborat, ci vine de undeva, din fiinţa ta, are prospeţimea şi savoarea unei lumini filtrate prin vitraliu.

  4. Bunica mea din partea mamei… era la fel. O viaţă de iubire şi rugăciune, deşi ortodoxă, mergea şi pe la catolici. M-a convins că Dumnezeu chiar există şi poate ajuta. Pentru copilăria mea a fost destul. N-a mers la biserici evanghelice dar m-a-ncurajat mereu că am ales bine.


  5. A fost o toamna lunga … sa ajunga pana si celui mai lenes gospodar sa-si termine treburile pe afara. Gradina trebuie sa fie arata [sapata] inainte de a veni zapada daca vrei sa ai parte de recolta la anul.
    Cazmaua cu care am retusat colturile si locurile unde n-a ajuns plugul a ,,obosit ‘’parca mai tare in aceasta toamna .
    Am facut pauze dese si m-am uitat ce mai fac vecinii.
    De aer curat nici vorba.
    Toti parca s-au inteles sa dea foc la frunze si buruieni.
    Mi-am ridicat ochii si am vazut ceva interesant .
    Pasari calatoare, gaste, dupa parerea mea.
    Grupuri mai mici, mai mari, ca si avioanele de vanatoare.
    Toate avand aceeasi directie.
    Cel mai numeros grup a fost, astazi, de sapte gaste, iar cel mai mic grup, de trei.
    Ne spun cei care au studiat modul cum se comporta aceste pasari in calatoria lor ca cel mai greu e de cea care ,,sparge ‘’ curentul de aer. Celelalte o duc mai lejer. Numai ca, la un anumit semnal, cea din fruntea V-ului cere sa fie inlocuita si alta trece in varf.
    ,,Uitati-va la pasari ‘’- spunea Mantuitorul ucenicilor sai …
    E usor sa calatoresti cu un stol imens in care poate niciodata nu-ti vine randul sa infrunti obstacole. Totusi, imaginea celor ce calatoresc spre cer nu e în grupurile mari, ci mai degraba în cele mici .
    Intrati pe poarta stramta …

    ,,Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sînt ceice intră pe ea.
    Dar strîmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sînt ceice o află.’’[ Mat 7… ]

    … Nu te teme, turmă mică; pentrucă Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăţia. [Luca 12..]

    N-are nimeni ocrotire

    1.N-are nimeni ocrotire
    Ca-n a Domnului iubire,
    Nici o stea strălucitoare,
    Nici o pasăre sau floare.

    2.El pe-ai Săi îi îngrijeşte
    Şi în Casa Lui îi creşte,
    Îi păstrează ca un Tată
    Şi pe braşul Lui îi poartă.

    3.Nici în viaţă, nici în moarte
    Pe ei nimeni nu-i desparte,
    Căci iubirea Lui divină
    Orice-ngrijorări alină.

    4.Turmă mică, n-avea teamă,
    El mereu te are-n seamă,
    Când răsare-al nostru Soare,
    Cad vrăjmaşii la picioare.

    http://www.trilulilu.ro/muzica-diverse/n-are-nimeni-ocrotire

Comentariile nu sunt permise.