O afirmaţie şocantă

Una din afirmaţiile cele mai şocante pe care le-am citit în ultima perioadă suna în felul următor:

„Pe data de 31 octombrie 1517, Martin Luther a afişat public pe uşa bisericii din Wittemberg cele nouăzeci şi cinci de teze din care s-a născut Reforma, la umbra căreia s-a furişat în societate „Renaşterea“ (pornită de fapt prin secolul XVI).” (1)

Noutatea absolută a ideii este că Renaşterea s-a “furişat” în umbra Reformei.

Apoi, este plasarea Renaşterii cu aproximativ două secole de la primele ei semne de viaţă.

Categoric, ca şi în alte cazuri, orice delimitare brutală între o perioadă şi alta din istorie (aici Evul Mediu faţă de Renaştere) este artificială şi are utilitate aproape exclusiv didactică.

E adevărat, s-au purtat, de-a lungul anilor, multe discuţii asupra datării începuturilor Renaşterii.

Acum, în mod curent (şi citez aici Enciclopedia Britanică şi cartea lui Jean Delumeau- vezi mai jos-) este preferată perioada lungă, care începe în sec. al XIV-lea şi se termină în sec. al XVII-lea.

Deşi autorul îşi respectă grila după care, treptat, a avut loc o alienare a omului şi o îndepărtare a lui de Dumnezeu, schematizarea sa dusă la extrem şi afirmaţiile de tipul: “În Renaștere, apostolii diavolului au semănat semințele umanismului deșănțat.”, sunt dubitabile, dacă nu de-a dreptul caricaturale.

Din nefericire, autoritatea de care se bucură autorul în mediul creştin evanghelic se răsfrînge, implicit, şi asupra unui domeniu pe care, în mod evident, nu-l stăpîneşte, iar afirmaţiile sale, luate de bune, în sens absolut (fratele nu se înşeală niciodată, de cîte ori n-am auzit chestia asta…), pot influenţa în mod negativ gîndirea unui om neavizat.

Dacă după citirea textului urmază în mintea credinciosului o etapă de gestaţie a ideilor,  este foarte greu să i le mai schimbe cineva ulterior, indiferent de argumente.

Cred că multe din ideile stereotipe pe care le întîlnesc destul de des în comentariile de pe anumite bloguri şi nu numai îşi trag seva din texte de genul celui de mai sus.

Renaşterea a fost un fenomen incredibil de complex şi ar fi păcat să-l ucidem din cîteva lovituri.

Citez cîteva fragmente din cartea istoricului francez Jean Delumeau:

“În fapt, Renaşterea se arată a fi un ocean de contradicţii, un concert scrîşnind pe alocuri de aspiraţii divergente, o coabitare anevoioasă a voinţei de putere şi a unei ştiinţe care bîjbîie încă, a dorinţei de frumos, a unui apetit bolnav al oribilului, un amestec de simplitate şi complicaţie, de puritate şi de senzualitate, de milă şi de ură.”

“Renaşterii i-au plăcut căile ocolite. De aceea, întoarcerea la Antichitate amăgeşte încă spirite alese care pretind că judecă epoca lui Leonardo în funcţie de acest demers şi îi reproşează de a fi zăbovit într-un trecut îngropat demult. La drept vorbind, aparentul urcuş către izvoarele frumuseţii, cunoaşterii şi religiei nu a fost decît un mijloc de a progresa.” (2)

Moderînd ideea de progres a lui Delumeau, închei cu un citat din I. P. Culianu, dintr-o carte care mi-e foarte dragă, în care susţinea că Renaşterea a fost, înainte de toate, o epocă a magiei, a ocultismului şi a vrăjitoriei, prefigurînd epoca pe care o trăim:

„Ceea ce magia are în comun cu tehnologia modernă este faptul că pretinde să parvină, cu alte mijloace, la aceleaşi rezultate: comunicare la distanţă, transporturi rapide, călătorii interplanetare… Ştiinţele psihologice şi sociale de astăzi sunt cele care derivă direct din ea… Magicianul Renaşterii este psihanalist şi profet, dar anticipează şi unele profesiuni moderne, precum acelea de responsabil cu relaţiile publice, agent de propagandă, spion, om politic, cenzor, director de mijloace de comunicare în masă, agent de publicitate.” (3)

Referitor la relaţia dintre ele, Renaşterea a fost modelată de Reformă şi nicidecum nu s-a furişat pe sub uşa acesteia din urmă, cum pretindea Brânzei (4), pentru ca, în final, în sec. al XVII-lea, prin raza de acţiune a puritanismului, să se ajungă la  ceea ce înţelegea Max Weber prin „spiritul capitalismului.”

NOTE

1. Daniel Brânzei, “Ecleziastul- Anexe- Creştinism şi filozofie”.

2. Jean Delumeau, Civilizaţia Renaşterii, ed. Meridiane, 1995, pag. 13-14.

3. Ioan Petru Culianu, „Eros şi magie în Renaştere, 1484”, ed. Polirom, 2011, pag. 21-25.

4. Atitudinea e de înţeles, pînă la urmă, dar nu poate fi trecută sub tăcere, deoarece autorul aplică o grilă personală de interpretare istoriei, distorsionînd unele aspecte sau inversînd semantic anumite idei. În acest caz, hermeneutica lui Daniel Brânzei mi se pare ciudată pentru epoca în care trăim. Şi, din moment ce autorul nu face niciun fel de trimiteri la bibliografia pe care a consultat-o, e greu de apreciat dacă aserţiunile îi aparţin în totalitate sau sunt consecinţa unor texte pe care le-a folosit pentru redactarea materialului în cauză.

Anunțuri

12 gânduri despre &8222;O afirmaţie şocantă&8221;

  1. Răsvan, am să fac o afirmaţie care s-ar putea să mire dacă nu e înţeleasă în contextul spuselor Domnului: „Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va elibera (vă va face slobozi)”, şi anume că Renaşterea a fost epoca în care omul a căutat să se elibereze de „şabloanele” în care Dumnezeu a ştiut că nu vom putea sta niciodată! Unii răzvrătindu-se, alţii înţelegând şi căutând adevărata slobozenie… Cu consecinţele de rigoare!
    Faptul că unii au ales să ardă pe rug Renaşterea e doar o dovadă că se simt mai confortabil să doarmă în… dulap! Şi nu e o glumă!

  2. Renașterea era deja babă bătrână când a apărut Reforma, aceasta din urmă fiind varianta / manifestarea religioasă a celei dintîi.

  3. Dragul meu Marinel, aş mai spune multe, dar o să zică lumea că „mă iau de el”. 🙂
    Vorbeşte, de exemplu, de inchiziţie, fără să amintească de marile erezii gnostice ale „Renaşterii mici”, ca să o numesc aşa. Încă din sec. XII existau premise pentru adevărata „Renaştere”. Brânzei nu pomeneşte nimic de cathari, de exemplu, o erezie care a ameninţat cu distrugerea creştinismul. Inchiziţia, la formarea sa, nu avea caracter doar politic, cum spune el, ci a fost o reacţie la ereziile gnostice din perioada imediat anterioară. Uită să spună că în Italia, de exemplu, au fost cele mai puţine execuţii, excesele aparţinînd „provinciei” catolice (Spania, mai ales).
    Toate se leagă. De exemplu, iubirea curtenitoare are rădăcini în învăţăturile gnostice, care condamnau relaţia sexuală cu o femeie şi considerau căsătoria drept permanentizarea lupanarului.
    După ce au distrus pe cathari, a rămas ideea iubirii platonice, cavalereşti. Ca femeia ideală să nu fie tentată să-i accepte fizic, curtenii făceau tot felul de trăznăi, care mai de care mai scandaloase, ca să fie refuzaţi de iubita respectivă şi să poată suferi (şi compune) în linişte. 🙂
    A fost o epocă a lui Ficino, a lui Pico de la Mirandola, a lui Giordano Bruno, a artei memoriei… Se spunea că cine are memorie de excepţie, stăpîneşte lumea.
    Aminteşte-ţi, peste două sute de ani, cum îi ţinea minte Napoleon pe soldaţii lui, pe nume şi prenume, şi cît a cîştigat din asta… Mureau ăia pentru împăratul lor… O tîmpenie, dar faptul rămîne fapt.
    Sunt mii de ore de povestit. Renaşterea e inepuizabilă. Nu le poţi atinge pe toate, dar măcar să fii onest şi să nu arzi pe rug ideile care nu-ţi convin. 🙂
    Din păcate, dragă Marinel, Brânzei şi alţii ca el (aş include aici şi pe Iosif Ţon), uită că s-a inventat cititul şi că masa de credincioşi s-a diversificat.
    Acum, depinde şi cărei pături de cititori te adresezi. La cîtă cultură generală au o parte din americanii noştri pragmatici, scrierea lui Daniel Brânzei e mană cerească. 🙂
    Vorbeşte de iluminism, dar nu suflă nicio vorbă despre masonerie şi rolul ei în Revoluţiile din Franţa şi din restul Europei. Statele Unite pe ce baze s-au format dacă nu pe cele puse de nişte mari masoni?

  4. Interesant raspunsul si necesar. Am trecut doar oadata recent pe blogul mentionat, nu am avut timp sa citesc articolul, am citi doar vreo doua paragrafe care mi s-au parut un fel de cut and paste si de o abordare mult prea legere si inexacta.

    Reforma e grefata pe Renastere si dupa Jean Luc Mouton ziarist si fost director de la hebdomaderul La Réforme, cele doua sunt indisolubil legate si nu se contrazic neaparat. Pentru ca Renasterea nu este o eliberare vis a vis de Dumnezu sau de religie, ci de carcane invechite care nu se mai potriveau cu epoca. Daca trecem doar pe la Louvre vom vedea ca Renasterea se inspira in pictura inca din Biblie si cu multa forta si imaginatie. Biblia era inca o sursa. Daca veti citi doar pe Philippe Sellier veti vedea ca Biblia este la sursa civiliwatiei vestice si asta include neaparat perioada Renasterii.
    Cit destpre Inchizitie si erezia Cathara am scris un articol pe Parnassienne Passagere, dupa ce am vizitat locurile respective. Articolul e bazat pe cartea unui profesor de la Sorbonne si ceea ce a fost central la Cathar a fost negarea divinitatii lui Christos. Exista si manipulatii politice la un moment dat? Da pentru ca, ca urmare teritoriile respective; adica unde s-au manifestat catharii; au fost anexate regatului Frantei, dar Inchizitia apare ca o necesitate de a elimina erezia. Cititi articolul de pe blogul mentionat.

    Ma bucur ca l-ati citat pe Delumeau, un istoric respectat in Franta. Am avut ocazia sa il ascult intr-o conferinta. Sigur citatul e doar un citat pentru ca Renasterea si el trebuie ca explica lucrul acesta e un fenomen mult mai ocmplex si chiar mult mai benefic. A afirma insa ca Renasterea nu este nasterea din nou asa cum apare in articilul discutat aici, este o confuzie de categorii care nu pot fii amestecate si bagate in aceeasi oala.

  5. Se discuta de asemenea in anumite cercuri despre filozofie prezntind-o ca pe un rau intrinsec dar este suficient sa citim crezurile ca sa vedem ca cei care le formuleaza cunosc si gindesc in termeni filozofici si intelectuali.

  6. Despre Cathari mai trebuie spus ca erezia era una serioasa atita vreme cit ei negau intruparea si o parte a Noului Testament. Deci nu e vorba de dulcegarii acelea vin de la trubadurii care erau foarte la moda in perioada respectiva si nu trebuiesc confundate.

  7. Doamnă Maria Istoc, vă mulţumesc pentru precizările din comentariile pe care aţi avut amabilitatea să le postaţi pe blog.
    Referitor la erezia cathară, am amintit de picanteria respectivă doar pentru că mi s-a părut amuzantă. Am citit despre asta în cartea lui Ioan Petru Culianu, pe care am menţionat-o în bibliografie.
    În ceea ce spuneţi, perfect adevărat, referitor la sursa biblică, aş menţiona aspectul complex al motivelor de inspiraţie, inclusiv mitologice, în arta plastică din Renaştere. Amintesc cazul lui Rafael, despre care Vasari povestea:
    „Nu mult după aceea, sienezul Agostino Chigi, negustor bogat şi prieten al tuturor oamenilor talentaţi, i-a încredinţat lui Raffaello pictarea unei capele, lucru pe care l-a făcut numai findcă acesta îi mai pictase- înăuntrul unei loggia a palatului său, numit astăzi şi Chigi in Trastevere, şi într-o manieră plină de gingăşie- o Galatee pe mare, într-un car tras de doi delfini şi înconjurat de tritoni şi numeroase zeităţi marine.”

  8. A existat intotdeauna o combinatie intre crestinism si mitologie, se vede deja din arhitectura primelor catedrale si in pictura fara indoiala. E frapanta combinatia in tablourile lui Rubens reprezentind istoria lui Henri IV si a Mariei de Medicis. Crestinismul s-a nascut intr-un cotext si dezvoltat in acel context de acolo influentele. De acolo insa pina la a sune ca Renasterea, asa cum ati remarcat, este anti crestina e o cale lunga. Nu d-vs faceti afirmatia ci raspundeti la ea. Cred ca trebuie sa raspundem altfel noi crestinii evanghelici riscam sa ne inchidem in propria noastra inchisoare. Inchisoare pe care ne-o zidim singuri.

  9. @ De acolo insa pina la a sune ca Renasterea, asa cum ati remarcat, este anti crestina e o cale lunga. Nu d-vs faceti afirmatia ci raspundeti la ea.

    Doamnă Maria Istoc, unde am formulat eu tîmpenia asta, că nu-mi aduc aminte? 🙂
    Şi dacă n-am formulat-o, cum să răspund de ea?
    Postarea mea nu era despre Renaştere, ci un comentariu la un articol scris de Daniel Brânzei, postat pe blogul său.
    Iar cînd vorbiţi de evanghelici, în general, faceţi, vă rog, corecţiile necesare.
    Propun să considerăm că avem cititori care au avut lecturi cel puţin la fel de bogate pe cît le-am avut noi.

  10. Nu l-a comentariu d-vs am raspuns ci tocmai la afirmatiile lui Daniel Branzei, care afirma la un moment dat, am trecut doar repede prin articol, ca Renasterea nu e nasterea din nou. Dar nici nu se vrea. Cele doua apartin la doua categorii diferite. Oricum, cum ati afirmat deja, Renasterea nu este anticrestina. Remarcam, lucru cu care erati de acord, ca faptul e dovedit si din numarul suprinzator de mare al picturilor inspirate din Biblie.

    Nu stiu ce vroiati sa spuneti de Rafael intr-unul din comentariile precedente. Rafael mai este numit pictorul frumusetii si nu imi amintesc sa fi vazut in expozitia care a fost anul trecut pe vremea aceasta la Louvre tablouri in care sa apara si inluenta mitologiei grecesti. Voilà.

  11. Dragă Maria Istoc, exemplul citat de mine, referitor la Rafael, a fost dat de marele Giorgio Vasari, în „Vieţile… etc.”, om care, presupun că a văzut pictura respectivă, pentru că era mult mai aproape de epoca despre care vorbim.
    N-am spus-o în sens negativ, Rafael fiind nu numai un pictor neîntrecut, ci şi un om de mare calitate. Un desăvîrşit pictor al Madonelor.
    Dar, gustul epocii era precum îl ştim: eteroclit. Se vehiculau sume colosale, mai ales că Rafael avea cotă mare şi comenzi imense. Apoi, se purta mitologia. Se purtau trupurile dezgolite.
    Tot Vasari povestea, legat de Rafael, favoritul Papei, cum s-a dus acesta, pe „furate”, noaptea, să vadă Capela Sixtină, unde zugrăvea Michelangelo capodopera sa, între două scandaluri cu Papa. L-a ajutat Bramante, care era prieten cu Rafael.
    Vasari spunea că Michelangelo şi-a dat seama de toată povestea, cînd a văzut semne ale inspiraţiei lui Rafael, transpuse în operă. Şi a făcut mare scandal, fireşte. Ideile circulau, cu alte cuvinte. Oamenii erau vii, împrumutau unii de la alţii. Nu conta că Michelangelo, tînăr, l-a păcălit pe Lorenzo Magnificul cu silenul sculptat de el şi îngropat, ca să pară vechi şi antic. Şi tot cu mîna aia a pictat , la bătrîneţe, „Judecata de apoi”. 🙂
    Asta că veni vorba de expoziţia de la Paris. Eu n-am tras cu ochiul la ea, nu bat atît de departe, Bramante-al meu e băiat sărac, dar o ştiu din… auzite. După ureche. 🙂

    Şi, tot Vasari, despre fresca lui Rafael, despre Sfînta Împărtăşanie (fragment):

    „Acolo unde se află muntele Parnas se află şi Marsias, pe care Apolo îl jupoaie, legindu-l de un copac: iar in faţa scenei in care sunt instituite legile canonice se află Judecata lui Solomon, şi anume momentul în care el vrea să poruncească împărţirea copilului. Cele patru scene sunt toate pline de înţeles şi de sentiment, şi lucrate cu un desen desăvîrşit şi intr-un colorit fermecător şi plin de graţie.”
    (Giorgio Vasari, „Vieţile pictorilor, etc…”, ed. II, Bucureşti, ed. Meridiane, 1968, vol. II, pag. 270.)

    Chestiile astea erau imposibil de văzut în expoziţia de la Paris, fresca fiind la Roma. 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s