Cain şi Abel

Cînd a tăiat Cain nucul, îi făcuseră lui Abel pomenirea de şapte ani.

Abel îşi dăduse sîngele pentru ţara pe care a construit-o Cain, după aceea.

Abel avusese ceva avere pe care o pierduse la loteria istoriei şi n-a mai văzut-o niciodată înapoi. Un deţinut politic şi atît. 

Cain fusese cultivator de pămînt. Apoi, a făcut ceva carte şi l-au dat la meserie. A devenit strungar, activist şi administrator de bloc.

Se certau din orice. Măi Cain, îl tachina Abel, am să-ţi torn nişte garaje pe grădina asta a ta, dintre blocuri, şi rîdea, pentru că ştia că n-o s-o facă niciodată.

Cain îl lua în serios şi nici după şapte ani de la moartea lui, cînd trecea, în aburul dimineţii, prin edenul dintre blocuri, prin faţa ferestrelor oamenilor, nu înceta să se certe cu florile, cu mîţele şi cu mortul.

Otrăvise cîinii şi acum creştea pisici. Fără concurenţă, acestea se înmulţiseră peste măsură. Cain le dăduse nume omeneşti şi, cînd nu se certa cu răposatul, le striga, ca Adam, pe fiecare după cum le botezase.

Avea un singur motan, portocaliu, restul erau pisici, multe din ele tărcate. Le închidea în subsolul lui şi toţi şoarecii se mutaseră, în mare grabă, pe la scările vecine.

Nucul crescuse odată cu blocurile. Avea rădăcinile adînc înfipte în trecut. Era raiul păsărilor şi al puştilor care se ascundeau în bolta lui, să adune şi să mănînce nuci.

Unde nu ajungeau, îl băteau pînă crăpa, pînă cînd dădea zăpada peste el şi, oricum, îi cădeau frunzele.

Cain l-a tăiat toamna, ca să nu simtă durerea. Şi aşa, pleşuv, arăta ca un mort.

Copiii mîncau nuci, creşteau, se îndrăgosteau şi, seara, rupeau florile lui Cain şi le duceau la fete.

Dacă n-ar fi fost nucul, n-ar fi ştiut nimeni de trandafirii şi de crizantemele sale. Ani în şir au măncat şi au privit florile lui Cain cum cresc.

A răbdat omul cît a răbdat, dar copiii nu se mai termină niciodată.

Astăzi, de vinerea neagră, cînd şi-a amintit de Abel, s-a hotărît să taie nucul.

A luat, mai întîi, o coală de hîrtie A4, a pus cîteva rubrici, una lîngă alta, şi două linii, una groasă şi alta subţire, pe dedesubt, sub titlul simplu pe care l-a numit Tabel.

A trecut pe la fiecare şi în timp ce oamenii semnau, Cain îşi lungea gîtul să privească peste umărul lor, prin uşa întredeschisă, în taina fiecăruia.

Oamenilor nu le păsa că umbra va dispărea odată cu nucul. Chiar se bucurau, în sinea lor, că se vor putea privi adînc, în ochi, pînă în străfundul sufrageriilor de vis-a-vis.

Pentru că Dumnezeul în care nu credea îi luase auzul, Cain privea tăcut nucul doborît şi crăcile adunate grămadă, alături de el, şi ştia că ţara, oricum, mergea pe un drum prost.

I-a repetat-o, în gînd, şi lui Abel, de nu ştiu cîte ori, şi îl făcea vinovat de toate, dar astăzi, după şapte ani, se bucura, în sfîrşit, în sufletul lui, ca de un adevărat triumf: nucul îl plantase Abel.       

Anunțuri

3 gânduri despre &8222;Cain şi Abel&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s