Precocitatea sfinţilor

Mintea mea funcţionează, de la o vreme, cu icoane. Adică cu un fel de icoane, ca să nu vă sperii.
Nu e vorba despre cele afumate de lumînări, sărutate de credincioşi şi, implicit, făcătoare de minuni, ci de izvodiri ale minţii mele, imagini ideale ale unei lumi contradictorii.
Cînd vorbesc de mănăstiri, de exemplu, gîndul nu mă duce la necurăţiile de tot felul despre care s-a tot scris.
Mi le imaginez curate, ca să le pot locui cu mintea, şi făcute de mîna omului, ca să mă bucur pe deplin numai de Împărăţia lui Dumnezeu.
Este un exerciţiu de umilinţă, dacă vreţi, a unui baptist care se teme să nu fie trecut în categoria idolatrilor, a celor despre care scria, pe vremuri, bunul Steinhardt, ajuns călugăr la Rohia. Cu alte cuvinte, să nu-mi fac icoane din virtuţii.
Fuga Iuliei Ionescu, fetiţa de 15 ani, dintr-o pustie în altă pustie, mi-a relevat inadecvarea mesajului cvasi-general.
Majoritatea ziariştilor şi televiziunile, în integralitatea lor, au fost depăşite, pur şi simplu, de evenimente.
Nu le reiau, le puteţi citi pe internet.
Frumuseţea poveştii şi tîlcul ei ţin de ceva ascuns vederii. Ca în Parabolele lui Isus. Un mister pe care ochii păcătoşilor să nu-l dezlege. Un fir, un drum, o cale pe care să rătăcească cel fără de credinţă.
O cale pe care a străbătut-o Iulia, eleva strălucită de la Colegiul Sf. Sava, cu teamă şi nădejde, ca pe o penitenţă simbolic colectivă, a unei generaţii pierdute de tineri care speră în nimic.
Fuga de acasă şi petrecerea prin pădurea încolţită de fiare, de lupi şi de urşi, sunt parcă rupte dintr-un basm, cu încercări prin care trebuie să treacă eroina, pentru a-şi dovedi curajul, răbdarea şi încrederea în Dumnezeu. E, poate, începutul unei sfinte.
Sf. Sava, la rîndul lui, a intrat la mănăstire la 8 ani şi şi-a sfîrşit alergarea pe pămînt singur, în peşteră. A fost un isihast.
Dan C. Mihăilescu citează pe Dan Zamfirescu, într-o notă din subsol, în cartea sa de călătorie de la muntele Athos:
“Dacă sîrbii… se alipesc definitiv lumii ortodoxe, aceasta se datoreşte unui om care a avut o influenţă covîrşitoare asupra întregii dezvoltări a naţiunii sîrbeşti: Sfîntul Sava. Iar Sfîntul Sava era isihast.”
Iulia a plecat de la un colegiu de care este legată o altă Iulia, un alt copil minune (Haşdeu), să caute răspunsuri în deşert.
Despre nevoia de duhovnic, în lumea noastră, se vorbeşte tot mai des.
În “Porunca Iubirii”, o revistă editată de Asociaţia pentru isihasm, e pusă neliniştitoarea întrebare: “Unde să ne găsim duhovnicul? Acasă sau la mănăstiri?”
Ioan Larion Neagoe a scris în această revistă. E stareţul mănăstirii Sihăstria Rarăului, omul la care a poposit, într-o seară, eleva-pelerin.
Tot el semnează cîteva cuvinte de introducere la “ghidul practic” “Rugăciunea lui Iisus”, publicat în 2002 de Cleopa Paraschiv şi Mina Dobzeu.
Despre mănăstrirea Rarăului se găsesc multe poveşti pe internet. E un loc izolat, la peste o mie de metri altitudine, rătăcită în creier de munte. Loc de refugiu pentru şapte icoane făcătoare de minuni, pentru prostime, doamnă de voevod şi de coconi domneşti. Şi de legende.
Un loc ideal ca să primeşti răspuns.
Asta doar dacă ştii să-ntrebi şi dacă vrei să afli.

Anunțuri

17 gânduri despre &8222;Precocitatea sfinţilor&8221;

  1. Frumoase rânduri, Răsvan.
    Finalul m-a pus totuşi pe gânduri. Cred că acolo până şi întrebările ce nu ştiu deloc a fi (s)puse primesc un răspuns. Poate acesta e şi farmecul şi minunea tainică a acelor locuri.
    Gânduri bune pentru tine, dintr-un Bucureşti amestecat, aglomerat, răscolit, în fapt tot mai pustiu.

  2. Mulţumesc, dragă Oana.
    Referitor la întrebări: ai dreptate, nu formularea contează, nu inteligenţa care să uimească pe cei din jur primesc răspunsuri de la Dumnezeu prin intermediul acestor oameni.
    Şi cu rugăciunile e la fel.
    Un antidot de vacanţă la ceea ce spui tu e Văratecul. E pronaosul veşniciei, mai ales de la o vîrstă. 🙂

  3. Dragă Răsvan,
    Însoţesc aprecierea mea de un detaliu:
    Luni dimineaţa, după ce Iulia fusese deja „găsită” sâmbătă seara, încă se difuza la metrou (Blitz Tv) un anunţ: „Elevă dispărută miercuri”. Ei încă o căutau 🙂

  4. Dragă Lia, aşa, cu tine şi cu Oana, Bucureştiul e mai primitor. Şi la Librăria Humanitas, unde aş fi mers şi eu, cu Tudor, ca să-l ascult pe Patapievici.
    E rău cu Bucureşti, dar şi mai rău e fără el…

  5. Că tot ai adus vorba (iartă divagaţia): mâine la „Înapoi la argument” (ora 19:00) este invitat profesorul Paul Cornea (tatăl lui Andrei Cornea), în jurul cărţii lui de convorbiri cu Daniel Cristea-Enache, subiectul fiind „Comunismul: Utopia care a dat greş” (Paul Cornea a fost, ca evreu, comunist ilegalist, apoi, după 1944, comunist „cu acte” şi activist, până ce, ca Panait Istrati, „s-a dezgustat de moarte”). Nu ţi-am trimis – şi nu ştiu dacă ai urmărit – argumentul de luna trecută (30 ianuarie) cu dl. Cătălin Cioabă, despre Ludwig Wittgenstein – (dau linkul să nu mai cauţi): http://tudorvisanmiu.wordpress.com/2014/01/30/sa-ne-intoarcem-inapoi-la-argument-8/. Atunci au fost drumurile înzăpezite pe la noi şi n-am fost în librărie…. Mâine mă duc şi revin seara cu argumentul 🙂
    Cu drag!

  6. Este bine că tinerii îl caută pe Dumnezeu.
    Este rău că îl căutăm pe Dumnezeu agitându-ne din teamă pentru sfârşitul lumii, când sfârşitul fiecăruia dintre noi poate veni cu mult mai repede, pentru acela ar trebui să fim pregătiţi (numa’ bine începe Postul).
    Nu trebuie să ne istovim peste măsură, că s-ar putea să ne poticnim pe Cale.

  7. Dragă Tudor, argumentul de care vorbeşti mi l-a adus un prieten de la faţa locului. A venit într-o zi la mine şi mi-a spus: ai să vezi ceva incredibil. Cînd am auzit că Patapievici a vorbit cu unul Cioabă, am refuzat să discut despre rromi. Nu, mi-a spus, e despre cu totul altceva. Şi aşa a fost acest Ludwig Wittgenstein. 🙂
    Aştept argumentul de la tine.
    La fel, cu drag.

  8. Pt. Ioan C., care spune „Este bine că tinerii îl caută pe Dumnezeu.”

    E adevărat! Dar nu ştiu cîţi îşi vînd iPhone-ul (cum a făcut fetiţa) ca să ajungă la Tîrgu Neamţ să-L caute. 🙂
    Cine se agită de teamă că va veni sfîrşitul lumii? Eu unul, nu! 1 Corinteni 16: 22.

  9. Recitiţi-vă comentariul. Aţi vorbit în general.
    Nu ştiu ca fata să fi dat vreo declaraţie în acest sens, ceva legat de spaimele ei. Au vorbit alţii despre asta. A fost încălcată taina spovedaniei? Am auzit că ar fi fost speriată de cineva cu „Apocalipsa”. Şi că acel cineva nu era ortodox, ci sectant. Că astfel de rătăciri vin din partea ereticilor. Totul a fost exprimat cu jumătate de gură. Nicio dovadă, niciun nume. Tăcerea fetei a fost ca un balsam.

  10. Extrem de profunde şi totodată neliniştitoare rândurile tale, Răsvan!
    Într-o lume în care făţărnicia a ajuns aproape o stare normală, în care a spune lucrurilor pe nume a devenit un mare risc (pe care, culmea, îl admirăm la predecesori!), gestul acestei fete (mă întreb câtă inconştienţă sau conştienţă a fost în el!) m-a tulburat şi pe mine, aşa cum mă tulbură de o vreme încoace „preasfinţenia” de paradă!
    Interesant că de multă vreme insistam şi eu la tinerii noştri să caute acel duhovnic de care se pare că au tot mai mare nevoie. Şi nu doar ei…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s