Ce alegi?

Nu sunt unul dintre acei oameni perfecţi, gata să-şi abandoneze părinţii, să-şi vîndă totul şi să împartă banii la săraci; tăria aceasta nu o aveau decît cîţiva, şi asta cu multă vreme în urmă, într-o altă epocă- astea sunt cuvintele pe care le scria un cetăţean pe nume Poggio Bracciolini, pe 12 februarie 1421. (1)

Nu l-am pus între ghilimele dintr-un singur motiv: l-aş fi scris şi eu la fel, dacă mi-ar fi venit în minte să debordez de transparenţă.

Scrisoarea din care am dat citatul implica, cum era şi firesc pe vremea aceea, şi din ce în ce mai rar în zilele noastre, un grad mare de intimitate.

Poggio nu simţea nevoia să spună tuturor ce gîndeşte, lucru greu de înţeles astăzi, cînd ne arătăm lumii cu tot ceea avem înăuntru şi, mai ales, pe dinafară.

Că acest “tot” e înfrumuseţat şi, de cele mai multe ori, măsluit, e altă poveste.

Oricum, ideea rămîne: Poggio m-a scutit de un efort suplimentar de sinceritate dureroasă. Subscriu ideii sale.

Poggio Bracciolini este un personaj istoric real, folosit de Stephen Greenglatt într-o carte recentă şi de mare succes, intitulată “Clinamen. Cum a început Renaşterea”, pentru a ne familiariza cu o epocă din multe puncte de vedere asemănătoare cu a noastră. (Clinamen este un cuvînt din limba latină şi înseamnă o mişcare neaşteptată, imprevizibilă, a materiei, o abatere.).

De fapt, ideea era că acest Poggio descoperea un manuscris vechi, o carte antică, numită “De rerum natura”, adică “Despre natura lucrurilor”, scrisă de Lucreţiu, descoperire care a marcat secolul al XV-lea şi a deschis uşile modernităţii în care trăim azi.

Pentru ochii unui creştin, pasajele din Lucreţiu sunt de-a dreptul scandaloase şi asta cu atît mai mult cu cît nici cercetătorul american nu-şi poate ascunde satisfacţia că lumea a devenit aşa cum o vedem, necredincioasă şi materialistă. (2)

Dar nu despre asta era vorba, ci despre despre scrisul de mînă, frumos caligrafiat, care să-ţi redea tihna mîngîierii unei pagini.

Este ceea ce scria Dan C. Mihăilescu, într-un articol publicat în “Dilema Veche” şi adunat într-o carte recent publicată la Humanitas, despre sfaturile şi testul pe care le-a dat unor elevi de liceu: să scrie, de mînă, cît mai caligrafic cu putinţă, o frază politicoasă părinţilor lor, exerciţiu pe care aceştia nu au fost în stare să îl facă decît foarte greu. (5)

Ne omoară tastatura şi touchscreen-ul sentimetul? Probabil că da.

Poggio, ca să revenim la el, a fost angajat secretar al Papei pentru că avea un scris frumos. Iar a fi secretarul Papei, însemna, înainte de toate, să afli o mulţime de secrete de la Vatican.

Caligrafia avea să joace un rol foarte important în destinul său. În lanţul de întîmplări care au dus la recuperarea poemului lui Lucreţiu, scrisul de mînă a lui Poggio a fost crucial.”

Epoca aceea semăna, oarecum, cu ce vedem azi la noi, din punct de vedere religios, mai ales în Bucureşti şi în oraşele mari:

În Florenţa, Domnul era slujit în nenumărate biserici care se înghesuiau una într-alta pe străzile aglomerate. Era slujit şi în predicile lungi şi pasionate care atrăgeau mulţimi uriaşe, în discursurile călugărilor itineranţi, în rugăciunile, legămintele, ofrandele şi superstiţiile religioase, care se repetau în aproape toate scrierile, oficiale şi neoficiale, şi care trebuie să fi saturat discursul cotidian, precum şi manifestările spontane de pietate populară.” (3)

Cu toată hermeneutica necesară lecturii pasajului, nu m-am putut opri să nu mă gîndesc la construcţia gigantului ortodox din capitală, la procesiunile de pe la sfintele moaşte, mereu mai ample, mai dramatice, la carismaticii neoprotestanţi apăruţi ca ciupercile după ploaie, la predicatorii care vindecă la comandă şi-şi urlă, în public, mesajul, la amestecul de simboluri sacre cu superstiţii populare, într-o plajă de religiozitate care satisface pe oricine e doritor să se scufunde în aşa ceva, indiferent de denominaţie sau vîrstă. Religiozitatea din secolul al XV-lea nu a garantat prezervarea credinţei, dimpotrivă.

Noi cum ne vom salva? Prin arte, prin elite? Revenind la tradiţie şi la antichitate? La dualisme şi la gnosticisme, printr-un proces de gîndire alterat, împinşi de modelul binar de operare al terminalelor noastre frumos strălucitoare? (4)

NOTE

1. Stephen Greenglatt, “Clinamen. Cum a început Renaşterea”, ed. Humanitas, 2014, pag. 175.

2. “Conştientizarea faptului că Universul este alcătuit din atomi şi vid, şi nimic altceva, că lumea n-a fost creată pentru noi de un creator providenţial, că nu ne aflăm în centrul Universului, că vieţile noastre emoţionale nu sunt mai diferite de vieţile noastre fizice decît sunt cele ale tuturor fiinţelor, că sufletele noastre sunt la fel de materiale şi de muritoare ca trupurile noastre- toate aceste lucruri nu sunt un motiv de disperare. Dimpotrivă, înţelegerea ordinii lucrurilor este un pas important care deschide calea către fericire. Neînsemnătatea oamenilor- faptul că nu tot ce se întîmplă se reduce la noi şi la soarta noastră- este, susţinea Lucreţiu, o veste bună.”- Op. cit. , pag. 244 şi urm.

3. Op. Cit., pag. 146-147.

4. Horia-Roman Patapievici, “Ultimul Culianu”, ed. Humanitas, 2010, pag. 78: “…dualismul nu este o doctrină, ci un proces de gîndire: dualismele nu reprezintă rezultatul desfăşurării în lume a vreunui arhetip ontologic (cum fals a crezut Eliade, nota mea), nici nu sunt o ştiinţă tranzitivă spre lume. Ele sunt un mecanism de producere (generare)a unor enunţuri ce derivă prin opţiuni binare simple dintr-un număr foarte restrîns de principii: exegeza inversă a mitului biblic şi punerea principiului dualist, cu un mit (dualismele în genere) sau cu două (clasa gnosticismelor).”

5. Dan C. Mihăilescu, „Jurnal pieziş”, ed. Humanitas, 2012, pag. 111: „Pe scurt, simpla, elementara grijă a caligrafiei ca semn al calofiliei. Scrisul îngrijit ca marcă a iubirii de armonie şi frumuseţe, totul înscris în idealul kalokagathic, de care nu văd de ce ar trebui să ne fie ruşine, chit că trăim într-un context cloacal.” 

 

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Ce alegi?&8221;

  1. În contextul citatului, oare cât de mult înţelegem ceea ce spunea Pavel: „să vă aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie”…? Tulburător să mă gândesc la asta!

Comentariile nu sunt permise.