Ce poţi cumpăra cu trei sticle şi-un borcan

În vremurile despre care vă povestesc, ţiganii abia dacă se vedeau.

În centrul Bucureştiului, unde am locuit pînă la vîrsta de 14 ani, apărea cîte o femeie tuciurie, îmbrăcată pestriţ, care striga din toţi rărunchii: spoi tingiri, sticle goal’cumpăr, haini vechi cumpăr, lungind şi cîntînd, pe nas, vocalele.

Ne feream de ele, pentru că circula vorba că fură copii.

Nu am văzut pe nimeni din vecini (eram în blocul Carlton, vis-a-vis de sala Dalles, iar hotelul Intercontinental nu se construise încă, blocul turn din piaţa palatului fiind cel mai înalt din ţară) să spoiască vreo tigaie, dar ţigăncile nu se lăsau, ceea ce-mi întărea convingerea că ceva nu era în regulă cu ele.

Nici cu sticlele nu era vreo afacere, deoarece nu-ţi plăteau decît cel mult jumătate din costul lor real.

E adevărat, nu făceau mofturi dacă aveau etichete sau dacă erau murdare.

Pe vremea aceea nu existau peturi, iar Alain Delon făcuse primul său film în care se îmbrăcase într-un fulgarin de fîş, material necunoscut în Bucureştiul anilor ’60.

Din cînd în cînd, se aduceau cîteva sute de foi din alea italieneşti şi se făcea o coadă de zeci de metri, care se încolăcea de-a lungul şi de-a latul restaurantului Dunărea, pînă în faţă la Romarta şi toţi norocoşii ieşeau bucuroşi că se îmbracă la fel ca ăia din Paris.

Pe bulevard, numit pe vremea aceea Bălcescu, trecea tramvaiul 5, care traversa Piaţa Universităţii şi se pierdea pe Splaiul Unirii şi pe malul Dîmboviţei.

Pachetul de cărţi pe care mi l-a adus cargusul la spital şi l-am arătat pe facebook mi-a amintit de zilele acelea de demult, cînd nu aveam destui bani să mi le cumpăr şi trebuia să vînd sticle ca să fac rost de ei.

Sticlele erau ale mele. Trebuia să le spăl şi să le rad etichetele, lipite cu un clei comunist care nu ieşea nici dacă-l rădeai cu peria de sîrmă.

Apoi, le spălam cu dero (aşa se chema detergentul de pe vremea aia) şi cu tix, un praf care mirosea a pipi de pisică şi era ambalat într-o cutie de carton maronie, care se fleşcăia de la prima atingere cu apa.

Pe eticheta cutiei se încrucişau o furculiţă şi un cuţit, de culoare albastră, cu o cratiţă pe fundal, un soi de secera şi ciocanul gospodinelor fără partid.

Trebuia să ai o adevărată îndemînare ca să torni pe gîtul sticlei goale de ulei o cantitate de praf din ăla, cîteva granule de detergent şi să le freci cu o perie care niciodată nu ajungea pînă la fund.

Cu borcanele era mai simplu, atîta doar că nu prea aveam aşa ceva.

Cele de iaurt erau fără etichete, dar noi nu prea mîncam iaurt. Tata avea colită, mama să nu le vadă, iar eu le detestam, pentru că mi le dădea cînd eram bolnav, cu vitamină be complex şi tetraciclină, un soi de panaceu universal al antibioticelor, cînd nu se îngroşa gluma şi trebuia să trec pe injecţii cu penicilină, de frica streptococului betahemolitic, un microb care făcea ravagii, cu reumatism şi boli de inimă şi de rinichi, astăzi aproape dispărute.

După ce le spălam, le rădeam etichetele şi le uscam, le puneam în plase de funie, prin ochiurile cărora ieşeau gîturile sticlelor şi fundul borcanelor, indiferent cît de strategic le clădeam.

E greu să vă imaginaţi în ziua de azi, voi, cei care locuiţi în capitală şi vă plimbaţi prin centru, cum arăta un magazin de colecatre a ambalajelor de pe strada Batiştei, de exemplu.

Cum, în loc de parfumuri fine sau mai ştiu eu ce scofeturi, în vitrină tronau borcane şi borcănele, sticle de toate formele, înălţimile şi culorile, cu etichete lipite pe ele, care îţi arătau preţul, de la prăpăditul borcan mic de iaurt de 40 de bani, la cel mare de 80, de la sticlele de ulei de 1,50, la cele de şampanie de 3 lei.

Cum noi nu beam şampanie decît de anul nou, şi atunci numai o sticlă, vă daţi seama că visul meu de a mă îmbogăţi fără muncă nu s-a materializat nici pînă în ziua de azi.

Cu trei sticle de ulei şi un borcan mic de iaurt cumpăram un volum din “Biblioteca Pentru Toţi”.

Apa minerală se găsea rar, cînd era Borsec se făcea coadă la Unic, iar pe rafturi nu era decît apa Hebe, cu gust greu de descris şi imposibil de băut.

(Nu ştiu de ce, dar cuvîntul hebefrenic l-am asociat mereu cu denumirea apei ăleia).

Cînd scoteai dopul de metal, de cele mai multe ori sticla se ciobea la gît şi n-o mai puteam vinde.

Căratul sticlelor era o problemă, pentru că făceau un zgomot care trezea toată scara, iar ruşinea mea cea mare era să nu creadă lumea că nu aveam ce mînca şi că trebuia să le vînd ca să-mi cumpăr de-ale gurii.

Cu aceleaşi plase de sfoară grosă, dar cu alt entuzisam, căram şi gheaţa, pentru că frigiderele abia apăruseră şi costau enorm.

Cu gheaţa nu era nicio problemă. Ea nu făcea zgomot, în schimb, pînă o aduceam acasă, mic fiind şi căscînd gura pe la toate vitrinele, lăsam în urmă o dîră de apă, ca-n povestea cu firimiturile pe care le-au mîncat vrăbiile şi s-au pierdut copiii. (Nu mai ţin minte, cred că Hansel şi Gretel, deşi s-ar putea să mă-nşel.).

Un calup din ăla costa un leu şi, dacă era cald pe drum, pînă acasă arăta ca o bomboană suptă-n gură. Răcitorul era rotund, iar bucata de gheaţă era paralelipipedică. Vă daţi seama ce îndemînare trebuia să ai ca să pui o oală în echilibru pe aisbergul respectiv!

Dar cea mai bună apă rece atunci am băut-o, aproape la fel de bună ca braga de pe bulevardul Carol, din Brăila, tot de la gheaţă şi tot de pe calup.

Şi niciodată nu am cumpărat cărţi mai bucuros ca în vremea copilăriei.

Cargusul mi-a adus astăzi cărţile, pentru care n-am spălat sticle, n-am ras etichete şi nu m-am furişat, ruşinat, pe lîngă ziduri, pînă la magazinul din colţ.

Mă bucur de ele, dar nu ca atunci.

 

Anunțuri

6 gânduri despre &8222;Ce poţi cumpăra cu trei sticle şi-un borcan&8221;

  1. Doamne, ce amintiri mi-ai trezit, Răsvane! Dar ştiu că ai memorie! M-a convins preţul la sticlărie! Semn că am practicat acelaşi „sport”, doar că în oraşe diferite!
    Dar, aşa e! Era un altfel de bucurie pentru cărţi pe-atunci. Explică asta unui tânăr…

  2. Dragă Marinel, ce să mai spun despre tineri, dacă nici mie nu-mi vine să cred că a fost aşa. 🙂
    Da, aveau centre de colectare în toate oraşele mari, dar nu era „deschis” totdeauna. Tinea de spaţiul de depozitare. Se formau cozi de zeci de metri şi fiecare lăsa plasele pe caldarîm. Era un zgomot permanent de sticle care se ciocneau între ele, pentru că oamenii le tot schimbau locul. Cînd ajungeai la tejghea, te obligau să le pui pe categorii: borcanele la borcane, sticlele la sticle, etc. Mai nasol era dacă nu ţi le primeau, pentru că trebuia să le cari din nou acasă şi umilinţa era dublă. 🙂
    De fapt, asta era în mintea mea, ţinea de felul meu de-a fi, pentru că majoritatea o duceam rău, eram toţi o apă şi-un pămînt, dar nu ne dădeam seama. Cei care trăiseră şi alte vremuri ştiau, dar nu vorbeau. Ce rost ar fi avut?

  3. Draga Rasvan, am citit postare asta a ta la cinci ore de la aparitie.
    Trebuie sa fie interesante acele locuri pe unde esti -starnesc amintirile vechi.Iar povestile tale starnesc alte povesti…ce bine daca ar fi si azi acele centre de colectare .
    Am o gramada de sticle si borcane. Si banii ar fi buni si azi-la fel ca atunci.
    Spre deosebire de voi ,cei de la oras , noi aveam si alte surse de a face bani.
    Se primeau oua de gaina de doua categorii ;cu 0,65 si cu 0,75 lei.
    Uneori gainile faceau oua peste norma obisnuita …[sper sa nu citeasca mama]
    Mai era si fierul vechi …pe atunci inca nu au aparut cei care azi detin monopolul.
    Vara ne duceam cu apa pe campul unde pasteau animalele .Turnam apa in gauri si la cateva secunde scotea capul un rozator. Nu mai stiu cat luam pe blana.
    Ce vremuri domnule.!
    [va intreba cineva :Care ? acelea sau acestea pe care le traim acum]

  4. Ce memorie aveti, cu totii. Si acum simt mirosul acelei foi (cum ii ziceti dvs) careia noi ii ziceam fish si se cumpara de „la sirbi”. De pe urma comertului cu sirbii se imbogatisera tiganii. Deh, in Timisoara si apoi Arad era ceva mai mult capitalism…

  5. Prin 1963-68 intraseră prima dată în ţară, zic eu. După aia, nu mai ştiu. Se dădeau „pe ochi frumoşi” sau la cozi imense. Magazinul de care vorbesc era exact în centru. Evident, toate se numeau Romarta. Era convins că Romarta asta era nume de femeie. 🙂 Fîşurile erau foarte scumpe, toate de aceeaşi culoare, bleumarin. După aia au apărut şi de alte culori.
    Între 1965- 1972-73, în Bucureşti se găseau tot felul de chestii alimentare fine, pe la Leonida, pe la Beldiman. De exemplu, mîncai icre de manciuria adevărate şi ieftine. Peşte bun şi proaspăt, de la magazinul Dunărea, scrumbie de Dunăre, etc. Apoi a început dezastrul, după acea fereastră de aparentă deschidere.

Comentariile nu sunt permise.