Cronici mondene (131) Doctorul Infaustus

Paul Morar mi-a pus două întrebări pe blog, într-un comentariu recent:  „Este gândirea unui om care pretinde că “Dumnezeu şi Allah tot una sunt” o gândire coruptă doar la suprafaţă sau în profunzime? Avem ce să învăţam de la un astfel de om din punct de vedere teologic?”  Întrebările nu mi-au fost adresate numai mie, ci şi celor care au răbdarea să mă viziteze. M-am străduit să-i dau răspunsurile mele. Le aştept pe ale voastre. 

Ca bază de discuţie, ca temă de gîndire, ca element de deschidere culturală, în contextul unui dialog purtat după toate regulile curtoaziei, afirmaţia despre care vorbiţi şi oamenii care sunt convinşi de adevărul ei pot face subiectul unor lungi postări. Nu se poate ajunge la negociere: mai cer eu şi mai laşi tu. Or, de aici iese scandalul. Unde nu e tîrg, e luptă.
Eu cred că există nuclee dure, din ambele tabere. Mă aflu printre cei care susţin că afirmaţia este o tîmpenie periculoasă şi incitatoare, atunci cînd este folosită de oameni ai amvonului sau de tipi care predau teologie în instutute de învăţămînt superior.
O afirmaţie de genul „între Allah şi Dumnezeu se poate pune semnul egalităţii” este tolerabilă într-o discuţie la o cafea sau într-o ceainărie, în poiana lui Iocan sau pe blogurile noastre. (Acolo unde aţi fost tratat mîrlăneşte, nu ţărăneşte, că veni vorba.).
Cînd un institut teologic se expune, invitînd un tip controversat, cum e Miroslav Volf, să ţină conferinţe, scandalul e cît casa. Reacţia violentă a conducerii penticostalilor din instituţia respectivă, prinsă ca mîţa cu botul la smîntînă,  poate fi un răspuns la întrebarea dvs., despre mintea oamenilor care se alterează dacă neuronii mestecă prostii.  Ei au vărsat un comunicat făcut la nervi, aşa cum a fost şi reacţia iritată a lui Emanuel Conţac, pe blogul său.
Să vă fac o mărturisire: am în minte o listă de nume, de oameni de la care mă aştept ca, mai devreme sau mai tîrziu, să găsească pretextul să „o roiască” dincolo, înţelegînd prin acest „dincolo” orice, începînd cu anglicanii şi terminînd cu catolicii. Oamenii care-şi fac din ecumenism (sper că nu şi din sincretism) o punte spre succes, care ştiu că accesul spre universităţi de mare prestigiu trece prin strunga respectivă.  Cei care vin din aceste universităţi (Harvard, Yale), trebuie priviţi cu multă reticenţă şi „serviţi” cu mare precauţie, la micul dejun şi niciodată la… Masa Domnului.
De ce întîrzie această mişcare, dintr-o parte în alta?  De ce apar numai crîmpeie dintr-o pînză mai vastă, peticită şi viu colorată?  Pentru că ei sunt utili acolo unde stau acum.  E ca şi cu colaboratorii  de pe vremuri, dar pe un plan superior şi mai periculos. La ei şantajul la care sunt supuşi e o plăcere, nu o obligaţie. Rolul lor, dacă o fi existînd aşa ceva sau e numai o iluzie de-a mea, e să producă confuzie, să sădească  îndoiala în minţile tinere. Sub aparenta intenţie de culturalizare a comunităţii neo-evanghelice din care provin, rămasă „de traistă” acasă,  printre bătrînii care „nu mai înţeleg nimic”, care nu ştiu nici englezeşte, nici greceşte ca să interpreteze „corect” şi profund mesajul Evangheliei, ei îşi fac meseria pentru care au fost pregătiţi, de multe ori fără să ştie. Am mai spus-o şi repet: ceea ce a fost şi este Andrei Pleşu cu Institutul Noua Europă pentru laici şi ortodocşi, ar fi fost Mănăstireanu, pentru neoevanghelici, dar a pierdut trenul de la „Emanuel”-ul din Oradea şi a fost nevoit să facă „şcoală” pe alte căi şi alte canale.   În acest context, rolul lui  e vital,  fiind placa turnantă a oricăror tendinţe de plecare din sistemul nostru, pe care e gata să le salute cu un zîmbet larg.  E evident, cel puţin pentru mine, că acordă o atenţie sporită bisericii catolice, cu slujitorii ei în frunte cu Papa Francisc. (Despre vizita acestuia din urmă la Marele Rabinat al Israelului şi ce s-a discutat acolo sper să scriu cîte ceva cu alt prilej.). 

Nu ştiu ce putere au aceşti oameni în viaţa reală, cît de influenţi sunt în instituţiile de învăţămînt, în edituri, în societate. E un soi de pact cu diavolul. Mintea acestor oameni este construită pe tiparul doctorului Faust. Cred că o etichetă negativă pusă de unul din ei pe fruntea unui tînăr, de exemplu, îl „crucifică” pe acesta pentru viaţa de aici, de unde ies banii, onorurile şi plăcerea mult mai rafinată de a studia într-un loc plin de cărţi şi de substanţă.

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Cronici mondene (131) Doctorul Infaustus&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s